de Roxana Istudor şi Silviu Ghering
După cum se vede, oamenii au tendința de a se aduna în comunități tot mai mari. Uriașele orașe ale zilelor noastre demonstrează asta cu prisosință. Cu toate acestea, există comunități de oameni care se află în locuri foarte izolate, departe de semenii lor. Unele dintre aceste grupuri nu numai că par să se simtă foarte bine așa, dar chiar nu și-ar schimba viața pentru nimic în lume.
Satul Supai, Arizona
Marele Canion este una dintre zonele turistice cele mai vizitate din Statele Unite. Peisajele incredibile, parcă venite din altă lume, strâng anual milioane de vizitatori. Dar greu se poate afla de existența unui sătuc vechi, care se află la doi pași de turiști, în Havasu Canyon. Satul este ocupat de membrii tribului de amerindieni numit Havasupai. Și asta nu de azi, de ieri, ci de… 800 de ani! Havasupai înseamnă „poporul apelor albastre-verzui”. Ei trăiesc în acest deșert încercând să practice agricultură prin irigare și uneori vânează puținele animale care supravețuiesc, ca și ei, sub soarele arzător. Cascadele albăstrui ale canionului le asigură apa pentru trai, dar le-au dat și numele. De fapt, Havasupai trăiesc într-o rezervație. Înainte ca „omul alb” să le ia pământurile, acești indieni aveau în proprietate suprafețe impresionante. Astăzi, abia mai stăpânesc 2.000 de metri pătrați. Satul Supai are acum numai 208 de rezidenți și aceștia sunt singurii americani care primesc corespondența... pe cârca măgarilor! Căci altfel nu se poate ajunge acolo, deși se află la numai 56 de kilometri de baza turistică a Marelui Canyon. Aceasta pentru că drumurile nu există. De fapt, în Supai nu se poate ajunge decât pe măgar, cu piciorul sau cu elicopterul. Aici, o temperatură obișnuită este de… 46 de grade Celsius și numai cei adaptați pot face față arșiței.
Insula Palmerston
La aproximativ 3.200 de kilometri depărtare de Noua Zeelandă se află o mică insulă, pe nume Palmerston. Bucata de pământ este locuită de fix 62 de persoane care sunt toate înrudite între ele. Insula Palmerston a fost descoperită de celebrul căpitan James Cook în 1774, în timpul celui de-al doilea său voiaj în Pacific, dar abia la a treia sa călătorie în zonă, în aprilie 1777, a pus și piciorul pe ea. Tot el a botezat insula în cinstea lui Henry Temple, al doilea Viconte Palmerston, lord al Amiralității britanice. Arborele genealogic al celor 62 de locuitori ai insulei începe cu William Marsters, primul om din Palerston. El s-a stabilit aici în 1863, împreună cu soția sa polineziană și două dintre verișoarele acesteia. Marsters s-a căsătorit cu toate și, cu cele trei neveste, primul om de pe insulă a avut nu mai puțin de 23 de copii. Înainte să se stingă din viață, în 1899, Marsters a împărțit insula în trei și a cadorisit fiecare soție cu câte o bucată de pământ. Astăzi, viața pe această insulă este foarte simplă: nu există nici magazine, nici bănci, nici măcar piețe, iar banii sunt folosiți numai pentru cumpărarea de provizii de pe vasele care mai trec pe acolo. În rest, totul este un troc permanent între locuitori. Apa potabilă provine din ploi, există două toalete publice, iar electricitate este numai șase ore pe zi. Hrana de bază este alcătuită din pește și nuci de cocos. Cu toate acestea, dacă există cineva doritor să viziteze insula, el este bine primit și „adoptat” imediat de băștinași, care își pun casele la dispoziție, pentru că pe insulă nu există niciun hotel. Așa că, rețineți: dacă vreți să fugiți de lume, Insula Palmerston poate fi o astfel de destinație.
Insula Tristan Da Cunha
Fără restaurant, fără hoteluri, fără cărți de credit, aceasta este viața celor care populează o foarte singuratică insulă, Tristan da Cunha, care se află la 2.816 de kilometri de Africa de Sud și la 3.360 de kilometri de America de Sud. Insula a fost des- coperită de Tristao da Cunha, în 1506, dar prima cartografiere a fost făcută de fregata franceză „L’Heure du Berger”, 261 de ani mai târziu. Primul locuitor al spațiului a ajuns aici în 1810. El a fost exploratorul american Jonathan Lambert. S-a proclamat unic conducător și a botezat arhipelagul ca „Insulele Răcoririi”. „Domnia” lui Lambert a fost scurtă. El a murit doi ani mai târziu, într-un accident de navigație, și s-a revenit la numele inițial. Tristan da Cunha a fost anexată de Marea Britanie în 1816. Astăzi, pe insulă locuiesc 267 de oameni. Aici există electricitate numai de la generatoare care se află în singura localitate, Edinburgh al celor Șapte Mări. Cele 70 de familii care trăiesc în acest ciudat oraș sunt numai fermieri și vacile sunt pretutindeni pe insulă. Există și un „mic” impediment: Edinburgh al insulei a fost construit la baza unui vulcan ce a erupt ultima dată în 1960...
Utqiagvik, Alaska
Utqiagvik este cel mai nordic oraș al Americii și se află pe locul nouă pe lista celor mai apropiate localități de Polul Nord. Inițial, locul a fost explorat, în 1826, de Frederick Beechey, și a fost numit după Sir John Barrow, cel care a promovat expedițiile arctice. Băștinașii, tribul Inupiat, îl numesc Ukpeagvik („locul unde bufnițele sunt vânate”). Aici, vara durează în medie 3,3 luni, iar temperatura maximă este de +2 grade Celsius. Iarna sunt vreo -16 grade Celsius. Aici locuiesc 4.429 de oameni, peste 60% eschimoși. Orașul are șapte biserici, mai multe școli, chiar un colegiu, Ilisagvik College. Există telefonie, internet, radio și cablu, hoteluri și restaurant, ba și un magazin de… blănuri! Din păcate, aici se ajunge numai cu avionul.
La Rinconada, Peru
Sus, în Anzii peruvieni, la 64 de kilometri de celebrul Lac Titicaca, se află orașul La Rinconada. De ce este așa de special? Pentru că este localitatea aflată la cea mai mare înălțime de pe Terra. La Rinconada a fost construit pe vârful Muntelui Ananea, la peste 4.900 de metri înălțime. Aici locuiesc circa 50.000 de oameni, dar condițiile sunt foarte precare. Nu există apă curentă și nici canalizare, iar despre servicii de salubritate nici nu poate fi vorba. Cei mai mulți dintre localnici își îngroapă gunoaiele, superficial, undeva în afara orașului. Dar ce i-a adus pe oameni în La Rinconada? Aurul. Se spune că ar fi aur pe aici, ceea ce a făcut ca, între 2001 și 2009, populația orașului să crească cu 230 de procente. Totuși, nu s-a găsit destul metal prețios ca să merite condițiile de viață de aici.