de Valentin Țigău
Senatul României a hotărât ca 2023 să fie cunoscut drept Anul Ciprian Porumbescu, fiind celebrate/comemorate atât nașterea muzicianului, la 14 octombrie 1853, cât și decesul său, la 6 iunie 1883. Interesant este că tot în acest an, la 9 martie s-au împlinit 200 de ani de la nașterea părintelui său, preotul și scriitorul Iraclie Porumbescu. Pornind de la aceste date, ne-am propus să trecem în revistă, cu ajutorul unuia dintre biografii săi, neobositul cercetător sucevean Ion Filipciuc, mai multe momente din viața muzicianului (unele arhicunoscute, altele puțin sau deloc știute), ca un omagiu adus geniului său creator.
„A fost botezat cu apă neîncepută din trei izvoare: Moldova, Suceava și Bistrița”
Istoricul literar Ion Filipciuc vine cu un șir de precizări cu privire la viața și opera lui Ciprian Porumbescu, iar unele dintre acestea răstoarnă cele știute, scrise și afirmate până acum, ori cel puțin te surprind prin nuanțele noi pe care le oferă. Aflăm, de exemplu, că muzicianul s-a născut într-un loc binecuvântat, la Șipotele Sucevei, în regiunea Cernăuți, în Ucraina de azi, care pe atunci făcea parte din Imperiul Austriac. „Pe vremea aceea, nu era împărțită Bucovina, era întreagă în Imperiu, iar la Ițcani se afla granița cu Moldova. Azi, cei mai mulți știu de Stupca, nu și de Șipotele Sucevei. S-au făcut filme, s-a scris despre Stupca. Dar dumneavoastră mă întrebați care a fost «izvorul» acestui mare compozitor român? Ei bine, el este în Obcina Mare a Bucovinei, care începe de jos, de sub Gura Humorului. Tatăl său, Iraclie Porumbescu, după absolvirea Seminarului Teologic din Cernăuți, a fost trimis, cum spune el «în fundoaiele Carpaților», preot administrator (n.a. - preot paroh, cum am zice azi), de către Biserica Dreptcredincioasă din Bucovina. Parohia era într-un sat preponderent de huțuli, care se numea Șipot, pe atunci, apoi i s-a zis Șipotele Sucevei. Alături, este satul Izvoarele Sucevei, pentru că acolo chiar erau trei izvoare: ale Sucevei, Moldovei și Bistriței. Ciprian a fost al treilea dintre copii, iar când l-au botezat, au adus apă neîncepută, de la cele trei izvoare. Se practica un asemenea lucru, se lua apă neîncepută, prima apă, și apoi preotul o sfințea, înainte de a scufunda copilul acolo”.
Descoperit de compozitorul Carol Miculi
În satul acela, micul Ciprian a auzit primele cântece, de la trilul păsărilor la doinitul țăranilor. Iar mai târziu, când s-au mutat la Stupca, acolo erau mai multe grupuri de lăutari, a căror muzică trebuie să-l fi atras pe copilul dotat cu ceea ce am numi azi „ureche absolută”. Asta explică, probabil, și acest episod pe care îl rememorează biograful lui, Ion Filipciuc. „Ciprian Porumbescu nu a avut șansa de a merge la studii în străinătate, ca Enescu. Un compozitor, Carol Miculi, care se știa cu Iraclie de la Cernăuți, venea vara la Șipot cu pianul. Un pian mare, cu coadă. Îl aducea cu un car cu șase boi, din Lemberg și stătea o lună sau două acolo. Acest Carol Miculi își dă seama că băiatul are auz și îl învață solfegiul, îi arată cum se scriu notele și aşa mai departe. Și atunci preotul e nevoit să îi cumpere o scripcuță, la care el cânta «Măi ciobane de la oi» și altele din astea”. O altă variantă a descoperirii talentului de muzician al micului Ciprian este relatată la un an de la moartea acestuia, în publicația „Amicul poporului”: „Încă un copil de 3-4 ani, micul C. avea un auz şi un simţ muzical deosebit, imitând oriсе cântec аudiа, cu acurateţe şi tact admirabil pentru etatea-i fragedă. Auzind el odată un lăutar sătesc ce cânta în casa părinţilor săi la o clacă de tors, nu se dezlipi de dânsul, ascultându-l şi uitându-se ba la degete, ba la arcuş, cu cea mai mare luare-aminte şi, din acest timp, ceru necontenit de la tatăl şi de la maică-sa să-i cumpere o violină, ceea ce, se-nţelege, şi urmă, aducându-i părintele său de la oraş o violă de copil. Pe această violă C. trăgea toată ziua cu arcuşul - spre supărarea în sfârşit a bunei sale maice - cântând din gură: «Măi ciobane de la oi» şi altele, ce auzea cântând servitorii şi servitoarele de casă. În 1860, fiind C. de şase ani, şi introdus deja de tatăl său în primele elemente ale cetirei şi scrierei, veni la Şipot renumitul artist bucovinean, în prezent directorul Conservatorului din Lemberg, Carol Miculi, cunoscut de aproape al tatălui lui C. Acesta, auzind şi văzând intensiva aplicare, cum şi talentul micuţului către musică, îi scrise «scala» cu propria-i mână şi îl învăţă să o cânte din gură. În patru zile, cât petrecu Miculi în casa părinţilor lui C., acesta ajunse a și cânta «terţele» şi «quintele» cu acurateţe şi preciziune deplină”.
De la Ilișești la Viena, traseul școlar al unui geniu
Mai departe, Ion Filipciuc reface, pe scurt, firul școlarității lui Ciprian Gołęmbiowski - cum era trecut în actele sale civile și școlare: „Ca să facă oleacă de școală, îl trimite la socrul lui, care era un fel de inginer silvic, forestier sau «feșter» și locuia în satul Ilișești. Acolo începe el școala. Apoi, merge la Gimnaziul din Suceava și la seminarul de la Cernăuți. După ce se înființează universitatea franciscană la Cernăuți, avea să urmeze studii de filosofie. Cu o bursă dată de consistoriul Bisericii Dreptcredincioase din Bucovina, sub diligența lui Samuil Morariu Andrievici, Ciprian este trimis la Viena, unde face studii cu niște profesori bine titrați, are certificate de absolvire și la filosofie și la muzică”. Mai spune Ion Filipciuc și că „Porumbescu” este o „românizare” a numelui de familie pe care îl purta tatăl său, Iraclie - Gołęmbiowski - ai cărui strămoși erau originari din Galiția (sau Rutenia Roșie), dintr-un sat numit Holubița, adică „porumbița”. De aici, Gołęmbiowski = Porumbescu.
Controversa despre prezența la Serbarea de la Putna din 1871
Cea mai importantă controversă cu privire la Ciprian Porumbescu este aceea referitoare la prezența lui la Serbarea de la Putna din 1871. Aniversarea Mănăstirii ștefaniene ar fi trebuit să aibă loc în 1870, dar, din diferite pricini, ea s-a amânat cu un an. La vremea aceea, Societatea „Arboroasa”, în conducerea căreia a fost Ciprian Porumbescu, nu era înființată încă, iar logica prezenței muzicianului la eveniment este zdruncinată de Ion Filipciuc. „Iată acest fragment, «Cincisprezece august 1871», scris de Dragoș Vitencu, desprins din proiectul cărții «Viața fără de noroc a domnișorului Ciprian», în «Revista Bucovinei», an III, nr. 8, august 1944, p. 272-277, în care există o serie bogată de inadvertențe, între care și două viori, una cu care pleacă Ciprian Porumbescu de-acasă - «Într-o mână cu toboltocul plin cu talgere și linguri, împachetate cu grijă de doamna Emilia și în cealaltă cu cutia viorii cremonese, ajunse Ciprian la Putna» - și alta cu care cântă la Putna: «Din salba horii se desprinse un copil firav și puse stăpânire pe vioară. Peste taraful obosit, trecu ca o boare de răcoare, dătătoare de viață nouă, iar ritmul jocului ardea închieturile». Și mă întreb atunci: Adică Ciprian a luat în stăpânire vioara lui Grigori Vindireu, care a dat semne de moleșeală, sau «copilul firav» a deschis «cutia viorii cremonese» aduse de la Stupca?”.
Ce spun alți autori despre acest subiect?
Ion Filipciuc a avut tenacitatea să cerceteze textele scrise despre Ciprian Porumbescu, de la moartea acestuia până în prezent, pentru a vedea cum este receptată informația prezenței muzicianului la Serbarea de la Putna de către diferiți autori, în articole și în cărți biografice. „Și mă înverșunez a hăitui această buclucașă «vioară» prin cărțile despre Ciprian Porumbescu, unde vorbele «Tată, am cântat Daciei întregi!» au chiar o geometrie variabilă: «Tată, am cântat Românimei întregi» (Constantin Morariu, 1908); «Tată... am cântat țării întregi!» (C. Ghiban, 1961); «Tată, am cântat astăzi Daciei întregi!» (Paul Leu, 1972); sau «Tată, acum pot să mor, căci am cântat la întreaga Dacie!» (George Sbârcea,1984). Doar Zoe Dumitrescu-Bușulenga are prudența «…Se pare că acum, vibrând de emoție și el, Ciprian Porumbescu, în vârstă de 18 ani, a cântat pe vioara vestitului Vindireu și că mai apoi i-a spus părintelui său: „Tată, am cântat Daciei întregi!”» (Eminescu. Viața, 2000), în vreme ce istoricul Ion Nistor aduce o precizie uluitoare: «Ciprian Porumbescu smulse unui muzician vioara din mână și scoase coardelor ei melodia uneia dintre cele mai frumoase hore ale sale, „Hora detrunchiaților”, în care se prinsese toți participanții, tineri și bătrâni. La priveliștea aceasta, compozitorul restitui muzicantului vioara, zicând cu emoție: Am cântat Daciei întregi!» (Istoria Bucovinei, 1991). Or, «Hora detruchiaților» a fost compusă abia în 1878!!!”.
„Arboroasa” și „Hora detrunchiaților”
Cu această „Horă a detrunchiaților” lucrurile sunt, de altfel, cât se poate de clare. „Detrunchiații” sunt bucovinenii. Iar „Hora...” Ciprian Porumbescu a scris-o în 1878, după ce a ieșit din închisoarea austriacă - „cremenalul” din Cernăuți (luat fiind din casa părintească de la Stupca). Studenţii români de la tânăra universitate din Cernăuți, înființată cu prilejul jubileului de 100 de ani de la anexarea Bucovinei s-au adunat într-o societate pe care au numit-o „Arboroasa”, după numele vechi al provinciei Bucovina, organizație care şi-a început activitatea la 10/22 decembrie 1875, iar Ciprian Porumbescu a devenit preşedintele ei. Grupul a fost dizolvat de guvern în 1877 și membrii comitetului director, inclusiv Ciprian Porumbescu şi părintele Morariu, au fost întemniţaţi sub acuzaţia de înaltă trădare, înscenându-li-se un proces. Ei bine, după acele luni, Porumbescu compune această piesă muzicală dedicată românilor bucovineni aflați în strânsoarea imperială austriacă. Lor, celor „rupți de trunchiul țării mamă”.
Cele patru „debuturi”
Detenția austriacă avea să îi fie fatală compozitorului. A fost ridicat de acasă și dus la Cernăuți cu căruța, sub o ploaie rece, care l-a udat până la piele. Încăperea în care a fost întemnițat era și umedă, și rece. Artistul s-a îmbolnăvit de tuberculoză și nu avea să își mai revină complet niciodată. Se rupe, oarecum, de cauzele patriotice care au definit perioada „Arboroasa” și, după o ușoară înzdrăvenire, care îi dă speranțe, alege să plece la Viena, pentru a-și continua studiile de tehnică muzicală. Se înscrie la Conservator, ajunge să dirijeze corul unei biserici, precum și corul societății studențești „România Jună” (aceeași societate care organizase, cu câțiva ani înainte, marea serbare de la Putna). Din păcate, ca urmare a episodului „Arboroasa” și a procesului care îi fusese intentat la Cernăuți, autoritățile habsburgice i-au ridicat dreptul la bursă lui Ciprian Porumbescu. Ros de boală și de sărăcie, suferind realmente de foame - așa cum scrie în jurnal și în epistolele către cei dragi, muzicianul intră într-o depresie puternică. „Sunt în dispoziţie extrem de rea. La amiază mă duc chipurile şi eu la masă, dar în realitate îmi răsplimb foamea în districtul Mariahilf şi adulmec numai fripturile în diverse restaurante”, notează el. Surprinzător, aceasta avea să fie însă și una dintre efervescentele lui perioade creatoare. Și revenim aici la dialogul cu Ion Filipciuc, unul dintre biografii săi: „Vă invit să vorbim despre ce a compus el. Cântecele sale care intră în colecția lui din 1880 pentru studenți, pe care a făcut-o la Viena. «Cântecul gintei latine», «Tricolorul», «Pe-al nostru steag e scris unire». El a făcut broșura aceea, care este debutul lui editorial. Alecsandri a fost foarte încântat că l-a contactat pentru «Cântecul gintei latine». Şi a mai fost și «Altarul mănăstirii Putna». Pe de altă parte, trebuie știut că Ciprian Porumbescu debutase cu o primă melodie tipărită, «O dorință», în 1874, și după aceea debutează cu o poezie, care se cheamă «La vioara mea», tipărită în «Familia». Și este o poezie, zic eu, mai poetică decât «De-aș avea...», publicată de Eminescu în aceeași revistă”. Ion Filipciuc atrage atenția că în revista lui Iosif Vulcan poetul Ciprian Porumbescu apare cu numele său civil din acea vreme, adică Ciprian Gołęmbiowski. Interesant este că acest patronim nu este schimbat de Iosif Vulcan (ca în cazul lui Eminescu) și nici la poșta redacției nu se face vreo mențiune. Mai târziu, Vulcan îi publică mai multe reportaje, dări de seamă etc. semnate Ciprian Gołęmbiowski. „Putem spune că Porumbescu are un cvadruplu debut”, precizează Ion Filipciuc. „Mai întâi este un debut muzical, cu «O dorință». Apoi un debut poetic, cu «La vioara mea...», care are un final ce este mai degrabă un testament: «Vioara mea în veci va cânta». Și de Tricolor el scrie: «Puneți pe mormântul meu Tricolorul». Sunt reale premoniții, pentru că principalul element din biografia lui Ciprian Porumbescu nu e aspectul de viață, ci presimțirea morții. În al treilea rând, are un debut jurnalistic, cu Dările de seamă și reportajele sale (n.a. - îi urmează aici lui Iraclie, părintele său). În fine, avem debutul editorial muzical, cu broșura din 1880, cu colecțiunea de cântece studențești”.
Cele mai populare lucrări
Printre cele mai populare lucrări ale lui Ciprian Porumbescu sunt: „Balada pentru vioară și orchestră” op. 29, opereta „Crai nou”, pusă în scenă pentru prima dată în sala festivă a Gimnaziului Românesc din Brașov (astăzi Colegiul Național „Andrei Șaguna”), unde pentru scurtă vreme a fost profesor de muzică (1881-1883). A compus muzica pentru cântecul patriotic „Pe-al nostru steag e scris Unire”, azi muzica e folosită și pentru imnul Albaniei. De asemenea, a scris și melodia „Tricolorul”, devenit imnul României în perioada lui Nicolae Ceaușescu. A murit la 29 de ani, la 6 iunie 1883, la Stupca, acum acest sat fiind numit, în onoarea sa, „Ciprian Porumbescu”.
Întâlnirea cu Eminescu - adevărat sau fals?
L-am întrebat pe Ion Filipciuc ce crede despre întâlnirea despre cele două genii ale spiritului românesc care au fost contemporane și, oarecum, de-aceeași vârstă și cu un destin asemănător, urcând spre ceruri la vârste tinere. Eminescu și Porumbescu. S-au întâlnit ei oare? S-au îmbrățișat ei la Serbarea de la Putna - așa cum vedem și în scena celebră din filmul „Ciprian Porumbescu”, cu actorul Vlad Rădescu în rolul violonistului? „Nu s-au întâlnit niciodată decât pe hârtie”, spune Ion Filipciuc. Este interesant că, prin 1878, Ciprian Porumbescu pune o melodie pe versurile din «Înger de pază», a lui Mihai Eminescu. Apoi, Eminescu scrie despre „procesul Arboroasa”. Doar atât. Dar există un filon comun: textul din «Crai Nou», care spune: «Crai Nou, Crai Nou, la noi bine-ai venit/ Fă-mi dorul împlinit». Ei bine, nu cumva sună eminescian? «Cobori în jos Luceafăr blând / Alunecând pe-o rază/ Pătrunde-n casă și în gând/ Și viața-mi luminează»... Fiindcă dacă ne uităm care sunt stâlpii de lumină din «Luceafărul», vedem că este vorba despre rostirea de patru ori a cuvântului Noroc. Îl spune o dată Cătălina, apoi Cătălin, Demiurgul și din nou Cătălin. Al cincilea este în manuscris, unde Mihai Eminescu spune că geniul nu are noroc. Sunt niște constante poetice care trebuie urmărite și nu povestea ca atare. Geniul nu are noroc... Vedem asta în biografia celor doi: Porumbescu și Eminescu”.