de Simona Lazăr

Cuvântul acesta, „brezaia”, l-am auzit prima dată de la bunica paternă, originară dintr-un sat muscelean, dar rătăcită-n lume, de copilă, în Primul Război Mondial și luată de suflet într-un sat de pe apa Tazlăului. Când veneau „cu capra” urmașii răzășilor lui Ștefan cel Mare, bunica ofta: „Mai frumoasă era brezaia noastră de la Rucăr”... Dar pas să înțeleg ce vrea să spună, până n-am crescut mare și am ajuns și eu într-un Crăciun de poveste pe valea Dâmboviței, sus, în Muscel. Acolo i-am întâlnit pe „brezăiași” și i-am dat dreptate bunicii.

Cu batice de mătase

În Moldova copilăriei mele, capra era confecționată din fâșii de hârtie creponată și din cordele (panglici) din haine vechi, dintr-acelea pe care țesătoarele le foloseau pentru a face preșurile multicolore, de așternut peste podele. Brezaia despre care-mi vorbea bunica era, prin contrast, o... aristocrată a costumelor de inspirație animalieră pe care le puteai vedea pe ulițele satelor din România. Brezăiașii - flăcăi de 20-30 de ani (pe vremuri, erau numai bărbați tineri și neînsurați) - umblau în zilele de dinaintea Sărbătorilor de iarnă pe la casele fetelor de măritat, care le dăruiau câte o basma (batic), adesea nou-nouță, de mătase ori din lână, viu colorată și înflorată. Adeseori, știind că și la casa lor vor bate la poartă brezăiașii, părinții tinerelor fete cumpărau anume din târg basmaua pentru brezaie. Așa îmi povestea bunica, tânjind uneori să fi stat mai mult în satul nașterii ei, să fi ajuns la vârsta aceea în care să o ia în seamă tinerii satului... Ca și grifonul, amfiptera, balaurii și alte figuri fantastice dintr-un bestiar universal, brezaia are caracteristici diferite, care o definesc drept o quintesență a mai multor personaje animaliere fantastice. Are plisc de rață, confecționat din lemn, cu un sistem care îi permite celui care îmbracă „blana” acesteia să îl miște ca și cum ar vorbi, doar că nu are glas și doar sunetul de lemn-pe-lemn se aude. Adeseori, deasupra ciocului se așază un cap de vulpe, iar dedesubt, coada vulpii, adică avem și pasăre și animal, într-un singur corp, iar omul este cel care mânuiește brezaia.

Moșul și „hârca”

Pentru că în ceata de băieți (vreo 20) nu intră nicio fată, brezaia este singurul element feminin din alai. Ea are și un partener: Moșul. Întotdeauna, acesta va purta cămașă albă și pantaloni negri, eventual o vestă sau o blană de oaie și e încălțat cu cizme lungi, negre. Chipul său este ascuns de o mască de lemn, care înfățișează un bătrân, cu sprâncene groase, cu mustață de lână și dinți de tablă. Moșul duce cu el câteva obiecte specifice: o sabie de lemn, cu care apără brezaia și pe oamenii cetei de presupuși dușmani, un pieptene și o oglindă, în care își cercetează chipul, din când în când, iar pe spate poartă o blăniță de capră (unii ar zice că a fost a brezaiei, înainte de a fi împodobită cu basmale, așezate precum solzii pe pielea unui pește (iată aici și elementul acvatic al fantasticului personaj). Masca Moșului se mai numește și hârcă, fiind invocată de brezeiași, ca și de copiii din sat, care vor să se „agațe” de aceasta: „Brezăiţa moşului,/ Pe valea cocoşului,/ Nu te da,/ Nu te lăsa,/ Că mă leg de hârca ta!”. Costumaţia celorlalți membri ai grupului este în consonanță cu tradiţia comunităţii, cioareci (pantaloni strâmți, specifici portului popular) de culoare albă, cămașă înflorată cu motivele satului respectiv, chimir de piele, căciulă neagră de miel, ghete sau cizme negre. Alături de brezăiași se află întotdeauna și câțiva instrumentiști/lăutari, cu saxofonul, toba, vioara și acordeonul.

Teatru popular de dinainte de creștinarea românilor

Brezaia este specifică numai câtorva sate din Muscel. Rucărul - despre care am amintit deja - și alte două sate/comune limitrofe, Podul Dâmboviței și Dragoslavele. Despre vechimea acestui obicei nu se știu foarte multe - se zice însă că ar fi „de când lumea”, ceea ce pe aici ar însemna de pe vremea dacilor, cunoscute fiind urmele de locuire, în zonă, cel puțin de dinainte de cucerirea romană, la nord de Dunăre. Cert este că desfășurarea jocului brezaiei urmărește un ritual păgân, care se desfășura și înainte de creștinarea românilor (să mai adaug aici și faptul că, nu departe, peste culmea muntoasă, la Nămăești, în biserica de piatră, tradiția spune că se află urmele Apostolului Andrei). Ca și în cazul altor alaiuri cu elemente zoomorfe, precum Capra (în aproape toate satele românești), Cerbul de la Sticlărie (județul Iași), Jocul Ursului ș.a., avem de-a face cu teatrul popular, care pune în valoare istoria, credința și caracterul specific locului și timpului în care se desfășoară.

Așteptând colindătorii

Cu ani în urmă, colindând prin satele Muscelului, am ajuns și în Rucărul evocat de bunica, și la Dragoslavele, satul vecin. Era chiar Ajun de Crăciun, astfel încât am putut observa jocul brezaiei și am putut afla câteva detalii despre acest obicei milenar, de la localnici. Tuța lui Mazăre îmi spunea atunci: „Ceata de brezaie e compusă numai din băieţi: cam 20 de persoane. Brezăiașii trec pe la casele unde sunt fete de măritat, pe la familiile înstărite, pe la rude sau pe la prieteni. După colindă, ei sunt puşi la masă. Li se aşază dinainte bucate şi o ţuică fiartă. Că după o noapte de colindat, le e frig. La sfârşit se încinge o sârbă, la care sunt chemate să ia parte şi gazdele, apoi acestea sunt invitate să fie de faţă, în a treia zi, la Sfântul Ştefan, la Balul Brezăii, când animalul acesta fantastic al Crăciunului moare şi este «îngropat»”… „Din fericire pentru noi - îmi spunea atunci și profesoara Ana Vorovenci - copiii, tinerii manifestă multă preocupare pentru tradiţii. Ei, colindătorii cântă în funcţie de uşa la care bat: dacă au fată de măritat sau băiat de plecat la armată, dacă sunt oameni apropiaţi de familia lor… Nu au jenă să se implice în promovarea tradiţiilor, iar grupurile noastre folclorice, cu care au colindat ţara şi lumea, sunt premiate întotdeauna”.

Bună dimineața la Moș Crăciun!

Am aflat atunci că la ceasul acesta al iernii, la Rucăr și la Dragoslavele, se mai merge „cu Moş Ajunul, cu Roscovăitul, cu Pluguşorul”. „În noaptea de Ajun, abia aşteptăm să treacă de miezul nopţii, să vină copiii şi să strige pe la porţi, pe sub ferestre: «Bună dimineaţa la Moş Crăciun!». Punem ce avem în ciururi, aşa e obiceiul, covrigi, mere, cozonac, gogoşi...”, îmi spunea Tuţa lui Mazăre, rucăreanca, pentru ca dragosloveanca Mihaela Tarbă să completeze: „Familiile care nu erau înstărite, ca să nu se facă de ruşine în sat, aşteptau copiii cu cartofi fierţi sau copţi în vatră, peste care puneau unt de casă. Bunica mea făcea, în Ajun, o plăcintă bună, cu urdă şi stafide. Împărţea şi vecinilor din ce pregătea. Este o reţetă foarte veche, care se prepară numai cu produse de casă. Mulţi, dacă nu aveau ce, dădeau la colindători mere şi nuci. Aici la noi este o comunitate mică şi te faci de râs dacă nu primeşti colindătorii şi nu le dai câte ceva. E important nu doar ce se oferă colindătorilor, ci şi cum le oferi, cum îi aştepţi, cum îi primeşti”.