de Valentin Țigău

La români, există până azi tradiția confecționării lăzilor din lemn în care fetele de măritat așează câteva piese de bază necesare la începutul vieții de cuplu, reprezentând zestrea primită de la părinți. Aceste piese (costume populare, ștergare, așternuturi, covoare, perne, încălțăminte, cruce și icoană) sunt un adevărat tezaur popular. Lăzile de zestre sunt un bagaj folcloric extraordinar: ele adăpostesc în principal elemente de costum sau textile de interior, alese cu grijă și transferate, uneori, de la o generație la alta, prin urmașii aceleiași familii. Sunt o acumulare de tradiții prin lucrurile păstrate ca zestre. Reprezintă un muzeu în miniatură al familiei țărănești. Cu aceste gânduri am început, la Brașov, dialogul cu doamna doctor Alina Mandai, muzeograf la Muzeul de Etnografie Brașov, în expoziția care îi încântă pe vizitarori, în această iarnă: „Lada de zestre brașoveană”.

Mireasa o aducea în noua ei casă

Lăzile de zestre din Țara Bârsei, foile de zestre... sunt o reminiscență a trecutului. Azi, ne gândim la lada de zestre a bunicii ca la ceva care ține mai degrabă de poveste, decât de o realitate palpabilă. „Cândva, ea era prezentă în toate casele. O găseai fie la capătul laviței, fie la capătul patului. Mireasa venea la noua ei casă împreună cu lada de zestre. În ea erau puse, după tradiție, textilele de interior - lepedeie, perne, ștergare -, dar și hainele pe care urma să le poarte măcar în primii săi ani de femeie măritată”, spune doctor Alina Mandai. Dacă mergem pe firul istoriei, mai aproape de noi, aflăm că această ladă de zestre a conținut și podoabe dar și foaia de zestre și diferite alte documente: „Lăzile acestea aveau un sertăraș, care se numea «puișor», în care femeile țineau documentele și podoabele”. Era, dacă vreți, ca un fel de seif (cu toate că nu avea cifru, uneori putea avea o cheiță), în care erau puse la păstrare actele importante pentru acea femeie și pentru „istoricul” ei de femeie măritată.

Aveau o construcție „tâmplărească”

Cele mai cunoscute lăzi din Țara Bârsei sunt cele de Brașov - toată lumea le cunoaște datorită frumuseții lor. La început, au fost realizate de către meșteri saşi, după care meșteșugul a fost preluat de meșterii români și de către ceangăi, fiecare grup etnic având însă tendința de a le personaliza, mai ales în ceea ce privește decorarea lor. Lăzile acestea erau, de obicei, precomandate, astfel încât mireasa să intre în posesia unui obiect care să fixeze atât elemente din viața pe care o părăsea (cea din casa părintească, a vieții ei de fată), cât și din viața pe care urma să o înceapă, ca tânără nevastă. Uneori, lada de zestre era moștenită (a mamei ori a bunicii, însă putea să capete elemente/simboluri noi). „Dar lăzile de zestre erau și comercializate prin târguri, iar asta se întâmpla nu numai în zonele din jurul Brașovului, ci și în Muntenia”, spune muzeografa Alina Mandai. „Acum, găsim o astfel de ladă brașoveană în foarte multe locuri din țară”. Cum recunoști o astfel de ladă, după proveniența ei? - am întrebat-o pe interlocutoarea noastră. „Lăzile din zona Brașovului erau foarte cunoscute pentru că aveau o construcție «tâmplăreasccă», asta înseamnă că erau mai masive, fie că erau sprijinite pe cele două laterale, fie că stăteau pe patru picioare. Piesele specifice pentru această zonă aveau, în general, cam același tip de decor. Observăm că pe fața lăzii erau pictate niște falduri de draperie, încadrate cu ciucuri, simetrice. Mai erau motive florale, ghirlande și, obligatoriu, încadrat pentru a ieși în evidență, era pictat anul realizării lăzii. Unicitatea acestor lăzi era dată și de acele aplicații din metal negru care o întăreau, dar îi dădeau și un aer medieval”.

Zona Rupea avea specificul ei

Acest „model brașovean”, zice Alina Mandai, este foarte răspândit. „Copiind acest model, meșteri din diferite localități ajung să le producă. Și chiar dacă nu au realizat un model identic, ci unul cu influențe locale, ele tot «lăzi brașovene» s-au numit. Fie că au fost realizate la Cața, Jibert sau Beia”. Un astfel de exemplu îl reprezintă zona Rupea, ne mai spune interlocutoarea noastră, unde, de altfel, mobilierul pictat era foarte îndrăgit și se întâlnea în toate casele. „A existat și un centru meșteșugăresc important, iar lăzile de zestre, ca și întregul mobilier, de altfel, aveau specific decorul și cromatica: erau pe fond verde și/sau brun-roșcat și predominau motivele săsești, precum laleaua, inima, rodia, floarea de acant”. Munca muzeografului și a cercetătorului etnograf poate să aducă uneori în față și lucruri, obiecte care vorbesc despre transferul de piese, dintr-o zonă în alta, despre comerț sau încuscriri, în fine, despre felul în care pătrund în case obiecte specifice altor zone. „În zona Rupea am întâlnit o ladă din Meșendorf, achiziționată de familia unei mirese, atunci când i s-a pregătit dota, dar știm și că mulți oameni din zonă cumpărau lăzi din Sighișoara, care erau de obicei pe fond albastru, iar motivele decorative erau încadrate în niște medalioane”, mai spune Alina Mandai.

Mobilă, cufăr de călătorie, spațiu de depozitare

Lăzile ori cuferele pictate și-au schimbat rostul de-a lungul secolelor. Chiar pe parcursul căsniciei tinerei neveste, adăposteau la început zestrea și bunurile (ori actele) cele mai de preț ale acesteia, pentru ca în timp să fie tratate ca „mobile” în care se puneau hainelor celor din casă, ale copiilor, mai ales, sau așternuturile, poclăzile. Asta cel puțin până ce locul lăzilor de zestre a fost luat de dulap și de scrinul cu sertare (care adesea erau tot parte din zestrea miresei). Lăzile și-au pierdut de mult rolul inițial, deși mai există și azi, în unele case, bătrâne care țin acolo hainele vechi, costumele de sărbătoare și, mai ales, hainele cu care vor fi înmormântate. „Lada însoțește femeia la măritiș, dar și la moarte, este un depozit care însoțește femeia în viață și după. Către sfârșitul vieții, ea va pregăti și va pune acolo acele pânzeturi, ștergare și alte obiecte care se dau preotului, la înmormântare, acelora care duc coșciugul etc.”, spune Alina Mandai. Se întâmplă, totuși, ca astfel de lăzi, mai ales dacă au rămas în casă de la generațiile dinainte, să fi fost duse în pod, fiind depozitate în ele grâul, fasolea sau făina. Un tip aparte de lăzi, care nu are legătură cu cele de zestre, îl reprezintă cuferele de călătorie. Acestea au un specific aparte: sunt mai robuste (și, totuși, din materiale mai ușoare), au încuietori mai sigure, sunt mai puțin ornamentate (sau deloc), au dimensiuni diferite, în funcție de ce anume urmează să fie transportat în ele. Cu timpul și acestea aveau să dispară, locul lor fiind luat de valize. Dar asta e deja altă poveste!