de Cristina Tache
La cumpăna dintre ani, în satele româneşti ne întâmpină o atmosferă unică, de intensă trăire emoţională. Obiceiurile tradiţionale legate de Anul Nou, transmise din generaţie în generaţie, şi aflate într-o permanentă schimbare, atât ca funcţie, cât şi ca mod de realizare, au devenit în zilele noastre adevărate spectacole grandioase, concentrând atenţia întregii comunităţi.
„Mascaţii” pun stăpânire pe vetrele satelor
Moldova este zona cu cele mai spectaculoase manifestări legate de Anul Nou. La 31 decembrie, la orele prânzului, are loc prezentarea trupelor de „Mascaţi”, în centrul satului. Etnologul Doina Işfănoni explică: „Această defilare devine un mic spectacol în cinstea oficialităţilor, la care participă întreaga comunitate. Primarii se pregătesc din timp cu mâncare şi cu băutură, pentru a primi cetele de „Mascaţi”. După această defilare, „Mascaţii” încep colindatul prin sat, grupaţi în jurul câte unui personaj central („Capra”, „Ursul”, „Căiuţii”) sau în cete numite «Malancă» (Suceava, Botoşani) sau «Bantă» (Iaşi, Vaslui), ce cuprind: «Plugul Mare», «Capra», «Ursul», «Căiuţii» şi «Mascaţii». Grupurile sunt conduse de o «Calfă», un fecior respectat în comunitate şi un bun cunoscător al obiceiurilor. El întreabă gospodarii dacă primesc «Malanca» şi apoi comandă jocurile mascaţilor, care evoluează pe rând. Uneori, cetelor li se mai alătură şi sătenii colindaţi, care se maschează în secret”.
Costumaţii spectaculoase
„Mascaţii” din Moldova sunt renumiţi pentru costumele şi pentru dansurile lor. Practicarea acestor obiceiuri la cumpăna dintre ani este justificată de simbolistica zilei de 31 decembrie, care, în credinţa populară, simbolizează un prag între moartea şi renaşterea timpului. „Obiceiurile sunt pline de forţă şi de vitalitate, iar costumaţiile şi modul lor de realizare diferă de la zonă la zonă. Jocurile cu măşti atestă legătura românilor cu străvechi credinţe precreştine, orientale şi greco-romane, în care «Ursul», «Capra» şi «Calul» erau expresii ale abundenţei, forţei, tinereţii, vitalităţii şi sănătăţii. Transmise din generaţie în generaţie, aceste semnificaţii se regăsesc şi în jocurile cu măşti din Moldova. În desfăşurarea dansului «Caprei» şi al «Ursului» intervine momentul morţii lor, asemenea timpului ce se sfârşeşte şi, după ce sunt descântaţi, reînvie, reluându-şi dansul şi mai energic. Pentru oamenii de la sate, vechile semnificaţii ale obiceiurilor nu s-au stins. Aceştia încă mai cred că, dacă nu vor fi colindaţi, vor fi ocoliţi de sănătate, de belşugul recoltelor şi de spor în ceea ce vor întreprinde”, povesteşte doamna Işfănoni.
„Pluguşorul”, urare tradiţională în orele dintre ani
Urare tradiţională la români, la cumpăna dintre ani, „Pluguşorul” este un fel de invocare magică cu substrat agrar. După ce „Calfa” cetelor de „Mascaţi” întreabă gospodarul dacă primeşte colindătorii, intră în ogradă cei cu „Plugul Mare”. „Calfa” îşi începe urarea binecunoscută, acompaniată de răgetul buhaiului, pocnetul bicelor şi clinchetul clopoţeilor. La final se trage o brazdă în curtea omului şi se aruncă sămânţă. De la Doina Işfănoni aflăm că: „Acest arat ritualic, la cumpăna dintre ani, are valoare simbolică, pentru a atrage recolte bogate în anul ce vine. Odinioară, plugul era împodobit cu un brad pus pe rotile, iar în coarnele boilor înjugaţi se puneau colaci legaţi cu năframe sau cu ştergare. Astăzi, rar se mai poate vedea un plug mare tras de boi, el fiind înlocuit cu unul miniatural sau rămânând doar buhaiul ce imită mugetul boilor, clopotele şi bicele. «Plugul Mare» reprezintă momentul cel mai solemn al obiceiurilor de Anul Nou. Urătura de la «Plug» este echivalentul «Mulţămitei colacului», pe care o rostesc colindătorii la Crăciun - ambele glorifică munca agricultorilor. Uratul şi colindatul sunt adevărate acte de purificare a spaţiului, şi de aceea trebuie să se ureze la fiecare casă, fără excepţie”.
„Ursul” reprezintă forţa şi vitalitatea
După urările de la plug începe jocul „Ursului”, care este foarte spectaculos în zona Moldovei. Despre acest obicei, doamna Doina Işfănoni precizează: „«Ursul» este o mască tip costum, realizată din blana naturală a regelui pădurilor, jupuită cu cap cu tot (Valea Trotuşului, Bacău), din blană de oaie sau din spic de stuf (Botoşani, Iaşi). «Ursul» este jucat de un flăcău puternic, iar în jurul său sunt mai mulţi ursari. Aceştia comandă «Ursului» să joace, fac gesturi şi mişcări spectaculoase, iar îndemnurile adresate animalului sunt pline de umor. Prin acest dans se exprimă credinţa că ursul este cel mai puternic animal, iar călcătura lui poate vindeca bolile. Din acest motiv, atunci când joacă „Ursul”, femeile fură din blana lui câteva smocuri, pentru a le folosi la descântecele de sperietură şi la alungarea spiritelor rele”.
„«Capra» face cele mai multe nebunii”
De îndată ce „Ursul” îşi termină jocul, intră „în scenă” „Capra”. Funcţie de zonă, aceasta este cunoscută sub nume diferite: „Bouriţă”, „Turcă”, „Cerb”, „Brezaie”. Ea se compune din „clonţ”, un cap lucrat din lemn ce „clămpăne”, şi din „coarne” împodobite cu mărgele, ciucuri coloraţi, clopoţei, zurgălăi. Trupul este realizat dintr-o ţesătură groasă de lână sau blană de capră, ce are rolul de a-l ascunde pe cel ce o poartă. „«Capra» face tot felul de nebunii, iar în jurul ei sunt multe personaje ce întruchipează moşi şi babe, evrei, turci, doctori, vânători etc. În timpul dansului «Caprei», personajele ce o însoţesc fac tot felul de ghiduşii: intră în casele oamenilor, fură oalele cu mâncare de pe foc, caută pe sub paturi, prin cuibare, prin poduri, prin beciurile cu vin. Ştiindu-le năravul, gospodarii se păzesc şi mai încuie uşile. Dincolo de glumele făcute de «Mascaţi», «Capra», la fel ca şi «Ursul», este jucată pentru a aduce noroc şi belşug în casă”, povesteşte doamna Işfănoni.
Jocul „Căiuţilor”, spectacol de dans şi semnificaţii
Un alt moment spectaculos este dansul „Căiuţilor”. În credinţele străbune, calul avea funcţie de protejare a caselor de duhurile rele. Semnificaţiile simbolice s-au mai diminuat, însă obiceiul este păstrat pentru frumuseţea dansului. Etnologul Doina Işfănoni descrie acest obicei astfel: „Masca «Căiuţilor» este alcătuită din două părţi. Capul calului este cioplit din lemn şi împodobit cu panglici, zurgălăi, ciucuri de lână sau cu o coroană acoperită cu oglinzi, beteală, ciucuri şi mărgele. Jucătorul poartă costumul popular din zonă (cămaşă, bundiţă, iţari, cizme) şi un chipiu. După ce îşi fixează în talie cu o curea capul căluţului, în faţă, şi o coadă de păr de cal la spate, îmbracă o fustă albă, lăsându-şi la vedere doar cizmele. Jocul este foarte ritmat, pe melodii din repertoriul folcloric zonal. Spectaculozitatea acestui dans constă în eleganţa şi sincronizarea mişcărilor. Căiuţii sunt grupaţi în cete conduse de un căpitan, iar dansul se desfăşoară în linie şi în cerc. La finalul dansului, fetele se iau la joc. Cetele de «Căiuţi» sunt însoţite de muzicanţi”.
Noaptea în care fetele îşi află ursitul
La cumpăna dintre ani, vatra satului devine un perimetru al marilor ritualuri de purificare. „În Noaptea de Anul Nou, feciorii şi fetele care doresc să se căsătorească se strâng pentru a face «Vergelul» şi «Sânvasâitul blidelor», adică pentru a-şi afla ursitul. Fiecare tânăr, sub supravegherea gazdei - un bărbat sau o femeie „buni de gură”- îşi lasă câte un semn (inel, cercel, oglindă, pâine, cărbune, pieptene etc.), după care iese din încăpere. Gazda ascunde semnele sub străchini sau într-o cofă şi îi cheamă înapoi pe tineri. Fiecare ridică câte o strachină şi află cum «îi va fi ursitul». Dacă este inel, atunci ursitul fetei va fi fălos şi căsătoria grabnică. De găseşte un pieptene, căsătoria se va înfăptui peste o pădure. Tot în această noapte, bătrânii fac calendarele de ceapă, pentru aflarea mersului vremii în anul următor. Se desfac 12 foi de ceapă, li se scoate pieliţa şi se presară cu sare, numindu-le după lunile anului. Găocile se închid între ferestre, iar dimineaţa, în funcţie de aspectul fiecăreia (cu apă, uscată sau cu sarea puţin topită) se va şti cum va fi fiecare lună a anului”, istoriseşte doamna Işfănoni.
Împuşcături pentru ca timpul să renască
În noaptea dintre ani, nimeni nu trebuie să doarmă. Acesta este momentul în care se instaurează o nouă rânduire universală. Etnologul ne specifică: „Pe vremuri, în case se stingeau luminile, deoarece se credea că noul an nu trebuie primit cu lumină. Oamenii trăgeau cu armele, «împuşcând» anul bătrân, iar imediat după miezul nopţii aprindeau luminile. «Împuşcarea» anului vechi simbolizeză curăţirea de răul din trecut, pentru a face loc anului nou, ce vine curat şi pur. În Bistriţa se face şi acum un om din paie, întruchipând anul vechi, pe care colindătorii îl aprind, pentru ca din cenuşa lui să renască noul”.
La 1 ianuarie este sărbătorit Sfântul Vasile. În această zi, copiii merg pe la rude şi pe la vecini cu „Sorcova”, pentru a le ura sănătate şi belşug pentru noul an. „Odinioară, sorcovele erau confecţionate din ramuri înflorite de pomi roditori, puse la înmugurit de Sfântul Andrei şi împodobite cu ciucuri roşii. În zilele noastre, «Sorcova» este confecţionată din flori artificiale prinse pe o nuia. Urarea spusă de copii la sorcovit are menirea de a atrage asupra gazdei sănătate, abundenţă şi belşug, iar copiii sunt răsplătiţi cu dulciuri, prăjituri sau bani. Ziua Sfântului Vasile este una destinată veseliei. Oamenii petrec cu prăjituri şi cu băutură, pentru a-şi «îndulci» traiul în anul ce tocmai începe”, explică Doina Işfănoni.
Sărbătorile de iarnă continuă cu Boboteaza, la 6 ianuarie. Copiii umblă din casă în casă, pentru a vesti sosirea preotului cu „botezul”. Această datină este asemănătoare colindatului din Ajunul Crăciunului. După oficierea slujbei la biserică se merge lângă o apă curgătoare, pentru ca preotul să „sfinţească apele”. El aruncă crucea în apă, iar bărbatul care o recuperează va fi ferit de necazuri tot timpul anului. Sărbătorile de iarnă se încheie la 7 ianuarie, de ziua Sfântului Ioan, în care sunt sărbătoriţi toţi cei care poartă acest nume.