de Elena Şerban

Unul dintre cei mai mari poeţi români, George Coşbuc, s-a născut în urmă cu 144 de ani, la 20 septembrie 1866, în localitatea bistriţeană Hordou. A fost al optulea dintre cei 12 copii ai preotului Sebastian Coşbuc. Graţie sacrificiilor făcute de părinţi, George a urmat cursuri liceale, fapt ce i-a prilejuit întâlnirea cu poezia. În 1884, a decis să nu calce pe urmele tatălui şi nu s-a înscris la Seminarul Greco-Catolic din Gherla, optând pentru Facultatea de Filosofie din Cluj. Student fiind, a debutat cu snoava „Filozofii şi plugarii”, la „Tribuna” din Sibiu, revistă condusă pe atunci de Ioan Slavici. După doar doi ani de studenţie, a părăsit facultatea din cauza lipsurilor financiare.

Cel care i-a acordat o mână de ajutor în acea perioadă cruntă a fost chiar Ioan Slavici, care l-a angajat ca redactor la „Tribuna” în august 1887. Încet-încet, Coşbuc a devenit foarte cunoscut în Transilvania, mai ales după publicarea, în 1889, a poemului „Nunta Zamfirei”. În 1890 s-a mutat la Bucureşti, însă a dus o viaţă agitată, ce nu i-a făcut plăcere. Abia după cinci ani de locuit în Capitală s-a liniştit oarecum, prin căsătoria cu Elena Sfetea, care i-a dăruit un copil. Din păcate pentru poet, fiul său, Alexandru, a murit în 1915, la vârsta de 20 de ani, într-un accident auto. Decesul singurului său copil l-a doborât pe George şi singura sa alinare a fost munca. La doar trei ani de la dispariţia copilului, Coşbuc a murit. Este înmormântat la Cimitirul Şerban Vodă-Bellu, lângă fiul său, Alexandru, şi în vecinătatea marilor scriitori Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale.