de Gabriela Niculescu
- La 13 ianuarie se împlinesc 66 de ani de când artistul le cântă îngerilor
Viaţa marelui Zavaidoc reprezintă încă un mister pentru toţi cei care au încercat să afle suficiente informaţii pentru a fi puse cap la cap într-un roman. Marin Teodorescu, alias Zavaidoc, s-a născut la 8 martie 1896, la Piteşti. Tatăl său, marele lăutar Tănase Teodorescu, şi-a învăţat copiii de mici să iubească muzica lăutărească, luându-i cu el la nunţi şi petreceri. Marin mai avea un frate şi două surori. Numele de „scenă” - Zavaidoc - şi l-a primit încă de la o vârstă fragedă, când cânta şi îi înveselea pe ofiţerii serviciului militar. Acesta provine de la un regionalism „zavaidoacă”, însemnând „neastâmpărat, năzdrăvan”.
În război ridica moralul răniţilor
Rămăşi orfani, Marin, fratele Vasile şi sora Zoe s-au îndreptat spre Capitală, unde au înfiinţat taraful „Fraţii Zavaidoc”. Vasile cânta la vioară, Marin la chitară, iar Zoe la acordeon. La scurt timp după declanşarea Primului Război Mondial, când armata română suferea înfrângeri dure, iar deasupra Bucureştiului „roiau” avioanele militarilor germani, Marin s-a înrolat, alături de Vasile, voluntar în armată. Pentru a ridica moralul răniţilor şi pentru a le mai alina suferinţa, aceştia, împreună cu alţi artişti care serveau ţării, susţineau programe artistice în diverse spitale. Astfel, Zavaidoc a cântat până şi cu George Enescu. După război, „Micul Paris” a reînviat, restaurantele erau pline, grădinile de vară au înflorit, teatrele şi-au redeschis porţile, iar marii artişti au eclipsat totul.
A refuzat Opera în favoarea localurilor
Zavaidoc putea deveni cântăreţ la operă, multe personalităţi din acea vreme îl doreau acolo, însă acesta a preferat să cânte în localuri, având nevoie de bani pentru a-şi întreţine familia. Pe de altă parte, firea lui era de aşa natură, încât simţea nevoia să-i înveselească pe alţii, să-i încânte şi să-i facă să uite de griji. A cântat în marile oraşe ale ţării, dar şi în Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Ucraina, Rusia şi Franţa.
În anul 1919, Zavaidoc s-a aflat alături de trupele române când acestea au ocupat Budapesta. La Paris a cântat în restaurantul lui George Botez, fratele cântăreţului Titi Botez, unde a fost foarte apreciat şi unde s-a bucurat de un real succes. Din anul 1925 a început să semneze primele contracte cu mari case de discuri (Columbia, His Master’s Voice, Odeon şi Cristal), scoţând pe piaţă disc după disc şi mari şlagăre, care i-au adus averi impresionante. Restaurantele bucureştene erau la mare concurenţă, se băteau ca marele artist să cânte acolo. În anul 1940, Vasile, fratele şi mâna dreaptă a lui Zavaidoc, a murit în urmă unui atac cerebral.
Idolatrizat şi răsfăţat de toată lumea
Marele lăutar era adulat de femeile frumoase şi bogate, motiv pentru care s-a căsătorit abia la vârsta de 43 de ani şi acest lucru probabil că nu s-ar fi întâmplat dacă iubita sa, Constanţa, cu 15 ani mai tânără decât el, nu rămânea însărcinată. Era geloasă, iar Zavaidoc îi explica mereu că o meserie ca a lui presupune multe zâmbete împărţite cucoanelor. Îşi răsfăţa mereu soţia, după cum aceasta îi spunea, prin anii ’70, muzicologului Viorel Cosma. În restaurante erau serviţi cu şampanie direct de patroni sau comandau peşte viu, din acvariu.
În seara de 9 noiembrie 1940, soţia sa i-a adus pe lume primul copil, o fetiţă pe care au numit-o tot Constanţa. Botezul a avut loc o dată cu nunta, în noaptea de Revelion a anului 1941.
În toamna anului 1941, Zavaidoc a revenit la Piteşti, la chemarea patronului Restaurantului „Tuluca”. Se spune că a cântat toată noaptea cu fetiţa sa în braţe, când aceasta a împlinit 1 an. Viaţa de familie nu era tocmai liniştită. Din când în când, câte „o nebună”, cum le zicea soţia sa, venea din Bucureşti la Piteşti, necrezând că Zavaidoc s-a căsătorit. Curând, la 26 ianuarie 1942, la Piteşti, i s-a născut băiatul. A fost botezat Zavaidoc, deşi tatăl s-a gândit o perioadă să-i dea numele fratelui decedat, Vasile. Foarte bucuros, artistul a străbătut Piteştiul de la un capăt la celălalt într-o sanie plină cu sticle de şampanie, pentru a ciocni cu orice trecător.
Tuca i-a furat inima
În 1943, plutonierul în rezervă Zavaidoc a primit ordin de concentrare la o unitate din Târgovişte. Zilele şi le petrecea în unitate, iar nopţile în localuri. Inima sa a cunoscut o nouă dragoste, Tuca. Viorel Cosma povestea că aceasta, pentru a-l păstra numai pentru ea, îi fura efectele militare. Tangoul „Tuca” i-a fost dedicat celei care a reuşit să-i fure inima. Zavaidoc chiar plănuia să divorţeze, dar soţia sa a intervenit energic. Apoi a plecat la Tighina, militarii din Basarabia făcând un şlagăr din al său „Soldăţelul lui tăticu”.
Pe frontispiciul unui mare restaurant din Tighina, „Victoria”, scria cu litere mari: „Aici cântă marele cântăreţ român Zavaidoc, venit să distreze armata română”. Într-o bună zi a fost „răpit” în plină stradă, fiind dus la Odessa, la mareşalul Ion Antonescu, pentru a susţine o petrecere ce s-a prelungit două zile şi o noapte. Aici se povesteşte că ar fi cântat „Aş muri, dar nu acum!”.
Bombardamentele din 1944 l-au prins pe Zavaidoc în Capitală. Aviaţia i-a făcut casa din vecinătatea Gării de Nord una cu pământul, împreună cu toată agoniseala. Sora sa, Zoe, a murit în bombardament şi a lăsat cinci copii în urmă. Îndurerat, Zavaidoc s-a refugiat la Caracal, noaptea cântând, iar ziua căutându-şi ascunzişul prin adăposturi. 23 august 1944 l-a găsit ca solist la Restaurantul „Viscol” din Vişoi (Câmpulung Muscel). Toamna aceea a avut o piesă nouă în repertoriu, „Oci ciornîi” („Doi ochi negri”), adresată îndeosebi militarilor sovietici, conform emisiunii radio „Five o’ clock” cu Zavaidoc invitat, realizată de Viorel Popescu. De la Câmpulung a ajuns la Turnu Măgurele, unde, la 26 noiembrie, i s-a născut al treilea copil, Niculina. Familia stătea în gazdă la o rudă. Ruinat, fără casă, cu grija nepoatelor pe cap, cu trei copii, Zavaidoc a căzut la pat, tensiunea i-a ajuns la 28, a făcut nefrită, iar la 31 decembrie 1944 a fost internat la Spitalul bucureştean Filantropia. A orbit şi şi-a trăit în chinuri ultimele clipe ale vieţii, până la 13 ianuarie 1945. Şi-a găsit odihna veşnică la Mănăstirea Cernica.
„Chiar în prima zi a anului ’45, mama ne-a dus, pe mine şi pe fratele meu, la Spitalul Filantropia, unde se afla internat tata, să-l sorcovim. Îmi amintesc că plângea. Simţea că o să moară. Eu nu bănuiam tragedia ce va urma” (Singura amintirea a Constanţei Zavaidoc despre tatăl său)