de Elena Şerban

- La 25 februarie se împlinesc 194 de ani de la înfiinţarea renumitului muzeu din România

Oraşul Sibiu se poate lăuda cu unul dintre cele mai frumoase muzee din ţară şi chiar din Europa: Brukenthal. Ideea construcţiei acestei superbe clădiri i-a aparţinut baronului Samuel von Brukenthal, guvernator al Transilvaniei în perioada 1774-1787.

Un mare iluminist
Clădirea care adăposteşte operele de artă a fost construită în stil baroc între anii 1778 şi 1788. Iniţial, scopul său era acela de a servi drept reşedinţă oficială baronului Samuel von Brukenthal şi pentru a adăposti colecţiile sale.
Samuel von Brukenthal s-a născut în 1721, în localitatea sibiană Nocrich, şi a murit în oraşul de pe malul Cibinului în 1803. Bunicul şi tatăl său au fost judecători în Nocrich, iar numele iniţial al familiei a fost Brekner. Datorită serviciilor impecabile, tatăl său, Michael Brekner, a fost înnobilat în 1724, primind numele cu particulă nobiliară von Brukenthal.
Absolvent al Facultăţilor de Drept, Filosofie şi Ştiinţe Politice şi Administrative la Universităţile din Halle şi Jena, Samuel a devenit şi membru al Lojei Masonice din Magdeburg. În anul 1762, împărăteasa Maria Tereza a Austriei l-a înălţat la rangul de baron. În 1765 a fost numit şef al Cancelariei Curţii, iar în anul 1772, şef al Cancelariei Provinciei.
După moartea împărătesei Maria Tereza a Austriei, în 1780, Samuel von Brukenthal nu a mai avut mare influenţă la Curtea Vienei, condusă apoi de împăratul Iosif al II-lea. De aceea a fost obligat să se retragă din funcţia de guvernator. Apucase însă să înceapă construcţia palatului ce astăzi îi poartă numele.

Constructorul, necunoscut
Încă de la început, scopul palatului a fost acela de a găzdui numeroasele tablouri şi obiecte de artă pe care Samuel le adunase de-a lungul anilor. Colecţiile de artă contemporană ale baronului (a doua ca valoare în acele vremuri) numărau, la momentul respectiv, 1.090 de picturi şi au fost accesibile publicului încă din 1790, cu trei ani înaintea deschiderii Muzeului Luvru din Paris.
Informaţiile privind modul de constituire a colecţiilor sunt foarte sumare, păstrându-se însemnări ale soţiei baronului în registrele de socoteli ale casei.
Pe parcursul timpului, colecţiile s-au îmbogăţit atât prin achiziţii, cât şi prin donaţii. Primul catalog al galeriei a apărut în 1844 şi a fost, în fapt, un manuscris al pinacotecii (Älteste Katalog), redactat de pictorul Franz Neuhauser jr. Pinacoteca era adăpostită atunci în 15 încăperi de la etajul al doilea al palatului, devenit un veritabil muzeu de artă. În prezent, la etajele I şi II se află exponate din Galeria de Artă Naţională. Palatul găzduieşte şi Biblioteca Brukenthal, care are, în acest moment, aproape 300.000 de unităţi de bibliotecă (manuscrise, incunabule, carte străină rară, carte românească veche, transilvanice, carte curentă şi reviste de specialitate).
Din păcate, nici la ora actuală numele arhitectului clădirii sibiene nu este cunoscut. Sunt mai multe variante, însă majoritatea specialiştilor este de părere că arhitectul palatului este fie Johann Eberhardt Blaumann (arhitect sibian, constructor al Palatului Banffy din Cluj), fie Josef Frantz, unul dintre arhitecţii familiei vieneze Martinell.
În prezent, muzeul găzduieşte Galeria de Artă şi Biblioteca Brukenthal.

Cabinetul de Stambe are 12.000 de piese
Din colecţiile ce fac parte acum din Galeria de Artă Naţională nu lipsesc opere aparţinând pictorilor Nicolae Grigorescu sau Ştefan Luchian. Această galerie a fost construită după anul 1950, graţie donaţiilor şi fondurilor Astra, şi numără acum peste 3.000 de piese.
Cabinetul de Stambe a fost fondat de însuşi baronul Brukenthal şi însumează peste 12.000 de piese.
Pinacoteca Brukenthal cuprinde şcolile de pictură flamandă, italiană, germano-austriacă, francezo-spaniolă din secolele XV-XVIII şi Colecţia de Artă Decorativă, care cuprinde peste 600 de piese.
Biblioteca Brukenthal este deschisă doar pentru cercetători sau studenţi şi conservă colecţia de cărţi a baronului Brukenthal. Numărul total de volume a ajuns la aproximativ 280.000, din care 381 sunt incunabule (tipărite în secolul al XIV-lea) şi circa 1.500 de cărţi româneşti rare.

Moştenire doar pe linie bărbătească
Prin testament, Baronul Samuel von Brukenthal a dispus deschiderea palatului ca muzeu public, gestul său înscriindu-l astfel în rândul marilor iluminişti ai veacului. Palatul a devenit în 1817 muzeu public, cunoscut ca Muzeul Brukenthal, una dintre primele instituţii de acest gen din Europa.
Pentru ca această colecţie să nu fie dezmembrată după moartea sa, Samuel von Brukenthal a prevăzut în testament ca numai urmaşii de parte bărbătească să poată moşteni colecţia. În cazul stingerii descendenţei pe linie bărbătească, colecţiile urmau să fie gestionate de o fundaţie şi să intre în proprietatea Gimnaziului Evanghelic din Sibiu. În anul 1867, baronul Joseph von Brukenthal, unul dintre moştenitori, a lăsat prin testament ca şi palatul (care era deja din 1817 un muzeu deschis publicului) să fie atribuit acestei fundaţii. Ultimul moştenitor pe parte bărbătească al neamului Bruckenthal a murit în anul 1872.

Grădina de la Avrig

La Avrig, baronul şi-a construit o reşedinţă de vară, şi, o dată cu ea, grădina din localitate „a înflorit” după ce a intrat pe mâinile sale. Încântat de grădinile pe care le-a văzut la Viena, şi-a spus că poate face acelaşi lucru şi la Avrig. De altfel, comanda special în capitala imperiului seminţele, bulbii, puieţii de pomi fructiferi şi arbuştii ornamentali. Tot de la Viena, baronul iubitor de frumos a adus un grădinar, al cărui scop era acela de a amenaja spaţiile. Spaţiul verde de la Avrig era împărţit în mai multe zone cu specific: Grădina Italiană, Grădina Olandeză (sau de zarzavat) şi Grădina Englezească. Orangeria, ce data încă de prin 1765, a fost completată cu sere. După ce linia de descendenţi ai familiei Brukenthal cu drept de moştenire s-a stins, reşedinţa de vară a ajuns pe mâinile a diverşi proprietari. Însă, în 1908, Consiliul Bisericii Evanghelice din Sibiu, reprezentată de Fundaţia Brukenthal şi Asociaţia de Igienă a Districtului Sibiu, a obţinut domeniul, amenajând mai întâi un sanatoriu şi apoi o clinică de hidroterapie. În 1999, minoritatea germană a redobândit proprietatea care fusese naţionalizată.