de Elena Şerban

Unul dintre cei mai mari pictori români, fondator al şcolii de pictură române moderne, alături de Ştefan Luchian şi Ion Andreescu, a fost Nicolae Grigorescu.

Pictorul s-a născut la 15 mai 1838, în localitatea dâmboviţeană Pitaru, într-o familie cu şapte copii. Obligat, după decesul tatălui, să se mute încă din copilărie în Bucureşti, în mahalaua Cărămidari, micul Nicolae contribuie la veniturile mici ale familiei pictând icoane.

Din cauza sărăciei, viitorul pictor va fi învăţat de mama sa să scrie şi să citească. În 1856, când avea doar 18 ani, pictează „Mihai scăpând stindardul”, pânză pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbey. Alături de pictură, el ataşează o petiţie prin care solicită şefului statului o bursă de studii. Cel care îi va oferi ajutor financiar pentru a studia la Paris este însă Mihail Kogălniceanu. Ajuns în capitala Franţei, este acceptat la Şcoala de Belle-Arte, unde este coleg cu celebrul Renoir.

Nu rezistă foarte mult la Paris şi se mută la Barbizon, atras de concepţiile Şcolii de Pictură din această localitate.
Revine în ţară şi, în 1877, ia parte la Războiul de Independenţă, ca „pictor de front”. Cu această ocazie realizează o serie de schiţe, ce devin ulterior impresionante lucrări, în timp ce este martor la luptele de la Griviţa şi Rahova. Apoi, în perioada 1879-1890, lucrează mai mult în atelierul său din Paris. Mare parte din aceste lucrări vor fi expuse mai târziu la Ateneul Român. După 1890, s-a stabilit la Câmpina, loc unde găseşte inspiraţie pentru numeroase picturi cu teme rustice, ţăranii fiind principalele personaje. De altfel, Câmpina este localitatea în care marele pictor a murit la 21 iulie 1907.

A fost însurat cu Maria Danciu şi a avut un copil, Gheorghe. Acesta, ceramist nu foarte renumit, s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Alexandru Vlahuţă.

Cele mai cunoscute opere ale pictorului sunt: „Car cu boi”, „Atacul de la Smârdan”, „Fetiţa cu basma roşie”, dar şi picturile de la Mănăstirile din Căldăruşani şi Agapia.