de Loreta Popa
- Prima româncă ce a atins Antarctica
Visurile sunt cele care ne ajută pe noi, oamenii, să ne depăşim limitele. Să pătrundem cu sufletul acolo unde altora le este imposibil. Toţi avem un erou, un model în sufletele noastre când suntem copii, cu toţii vrem să devenim aidoma cuiva extraordinar, fie că este o fiinţă reală sau doar un personaj dintr-o carte sau un film. Exploratoarea Uca Marinescu, acum în vârstă de 72 de ani, este un astfel de model. S-a născut în Munţii Harghitei, a lucrat ca profesor de educaţie fizică, s-a pensionat şi, când a simţit chemarea, a plecat. A ajuns până în Patagonia şi în Ţara de Foc, a bătut Africa de la sud la nord şi a păşit în ţinuturile Siberiei.
Cea dintâi femeie din lume care a ajuns la cei doi poli în acelaşi an
Primul voiaj internaţional al exploratoarei a avut loc în 1990. De atunci a plecat cel puţin o dată pe an. A văzut India, Canada, Patagonia şi a fost prima româncă ajunsă în Antarctica, în 1998. Un an mai târziu a traversat Africa, de la sud la nord, iar în 2001, la 61 de ani, a reuşit să devină primul român care a ajuns la Polul Nord şi la Polul Sud pe schiuri, într-un singur an. În 2003 a vizitat Australia, după un an a ajuns în Alaska, apoi în Mongolia, şi din nou la Polul Nord (2007). Este cea dintâi dintre românce şi a treia femeie din lume (prima ca vârstă) care ajunge la Polul Nord şi Polul Sud pe schiuri, la 28 aprilie 2001, şi respectiv, 24 decembrie 2001. De asemenea, este prima femeie din lume care ajunge într-un singur an la cei doi poli geografici ai Pământului. Prima femeie din lume care atinge toţi cei patru poli - geografici şi magnetici. „Nu eu plec în călătorie, călătoria mă ia cu ea. Este o parte a vieţii mele. Omul este puternic, dar trebuie să se descopere. Cel mai greu atunci când călătoreşti este să înduri singurătatea”, spune Uca Marinescu.
„În situaţii grele, când ştii că cineva poate să-ţi dea un sprijin, cedezi mai uşor”
Uca Marinescu citea cu nesaţ în copilărie şi adolescenţă despre expediţiile celebre scrise de Jules Verne, pe care le mai răsfoieşte şi acum. La Polul Nord magnetic a constatat cu surprindere că locurile sunt exact aşa cum le-a descris autorul. „Polul Nord este precum o căciulă de gheaţă, pluteşte pe Oceanul Arctic. Am zburat cu un avion, la o bază rusească. După aterizare, ne-am dus să ne montăm corturile. Fiind zece bărbaţi şi o femeie, ei au fost câte doi pentru un cort, eu singură. Erau -40°C, bombăneam de zor că trebuia să bat cuiele pentru cort şi nu puteam cu trei perechi de mănuşi. Ghidul meu era un rus, cel mai mare explorator rus al zonelor polare, Victor Boiarski. S-a dus la centrul de comandament ca să ne valideze actele, pentru că sunt multe puncte de control. La cortul acela mare, unde era comandamentul, nu mă ştiau ca Uca, îmi spuneau Maria. M-a strigat, iar când m-am dus, numai ce aud: «Bine aţi venit, doamna Marinescu!», în româneşte. Comandantul bazei militare era un rus din Chişinău. Am rămas perplex. Când am plecat mi-a spus: «Doamna Marinescu, dacă vi se întâmplă ceva pe drum, să ştiţi că eu, comandantul, vin şi vă ajut». I-am spus: «Vă rog, nu», pentru că în situaţii grele, când ştii că cineva poate să-ţi dea un sprijin, cedezi mai uşor, aşa nu ai ce face şi asta este. Cine spune că se duce până la Pol şi se întoarce minte. Este greu, de nedescris”.
„Vreau să-mi prelungesc această fericire”
Ţine minte că a depăşit cu greu un moment psihic dureros la Polul Nord. După o sută şi ceva de kilometri, îi degeraseră mâinile, picioarele, era ca un robot. Aveau din când în când o pauză. „Ne aşezam pe sănii, iar din buzunare ne scoteam ciocolată, sâmburi, ce avea fiecare, şi ne hidratam. Beam şapte litri de lichide pe zi. Am slăbit mult atunci. Aveam stare de vomă, nu mai puteam de oboseală. Nici un gust nu-mi făcea bine şi beam apă caldă. Au trecut cele 20 de minute cât ţinea pauza şi, gata, să plecăm. Eu nu m-am ridicat de pe sanie. Victor a venit la mine şi m-a întrebat ce e. «Lasă-mă numai cinci minute!» El şi-a dat seama şi a spus cinci minute, ok. După cinci minute erau toţi sus. Eu nu. Când a văzut ce şi cum, mi-a spus: «Haide, că mai avem un kilometru şi 700 de metri până la Pol». Dintr-o dată toţi erau fericiţi. Toţi au început să alerge, uitaseră de oboseală, de tot. Am mers vreo câteva sute de metri şi apoi iar încet. Victor a venit iar la mine: «Ce s-a întâmplat?» I-am spus: «Sunt atât de fericită că am ajuns la Pol, încât vreau să-mi prelungesc această fericire»”.
„Într-o altă viaţă am fost pescăruş arctic”
După primele expediţii venea acasă, îşi arunca rucsacul şi ieşea pe stradă să simtă pământul şi oamenii. Acum, când se întoarce, are impresia că este într-un alt loc. „Românii sunt nefericiţi, sunt trişti. Tibetanii spun că noi suntem încărcaţi cu foarte multe lucruri în plus faţă de ceea ce am avea în mod real nevoie. Dacă am reuşi să scăpăm de acest balast, am deveni persoane care trăiesc simplu şi modest. Un călugăr tibetan spunea că eu într-o altă viaţă am fost pescăruş arctic. Pe acest călugăr l-am găsit în Sikim, Tibet”. A fi explorator înseamnă a-ţi alege o cale pentru a cunoaşte. Exact acest lucru face Uca Marinescu, călătoreşte pentru a cunoaşte, în special oameni, pentru a vedea cum trăiesc ei.
La 25 decembrie 2008 a ajuns în zona Polului Sud Magnetic. „Spre deosebire de polii geografici, care sunt puncte fixe, polii magnetici sunt «nomazi», se mişcă tot timpul. Arealul Polului Nord Magnetic, de exemplu, este de aproximativ 84 de kilometri. Cât despre cel sudic, în urma determinărilor s-a constatat că, în o sută de ani de când a fost descoperit de Douglas Mauson, s-a deplasat cu aproximativ 800 de kilometri şi că nu mai este doar pe continent, ci a ieşit şi în ocean - practic, noi am fost pe o banchiză din Oceanul Antarctic. La ora actuală, distanţa dintre Polul Sud Magnetic şi cel Geografic este în jur de 1.000 de kilometri”.
- „Românii sunt nefericiţi, sunt trişti. Tibetanii spun că noi, occidentalii, suntem încărcaţi cu foarte multe lucruri în plus faţă de ceea ce am avea în mod real nevoie. Dacă am reuşi să scăpăm de acest balast, am deveni persoane care trăiesc simplu şi modest“
- „La expediţia de la Polul Nord am străbătut 86 de kilometri pe schiuri, la -42°C, în şapte zile, trăgându-mi sania şi-mi spuneam: «Cine m-a pus? Nu mai pot!» Dar tot zicându-mi asta vedeam că eu merg”