de Elena Şerban

- „Micul Paris“, de la oierul Bucur la raioane şi sectoare

Peste două milioane de oameni locuiesc în Bucureşti, cel mai mare oraş al ţării noastre. Atestat documentar încă din 1459, abia la 24 ianuarie 1862 oraşul a devenit capitala României. Cu această ocazie vă prezentăm o scurtă biografie a oraşului, necunoscută poate pentru mulţi dintre locuitorii săi.

Fiica răpită a ciobanului Bucur
Legenda spune că oraşul a fost creat de un cioban, Bucur, prin secolul al XIV-lea. Se spune că Bucur, mare proprietar de stâne de oi, a coborât din Munţii Vrancei şi a găsit loc bun pentru mioarele sale pe câmpia de lângă Dâmboviţa. Pe atunci, locul era la îndemâna turcilor, care făceau dese incursiuni în zonă. La un moment dat, turcii au răpit-o pe fiica ciobanului. Ajutat de slugile sale, Bucur şi-a recuperat fata. Pentru a fi însă sigur că situaţia nu se va repeta, ciobanul şi-a construit un fel de cetate în jurul casei şi al stânei sale. După ce oierul a ridicat şi o biserică în interiorul fortificaţiilor, aşezarea a început să se mărească.
De-a lungul anilor, legenda a fost contrazisă de o serie de istorici, însă oraşul a rămas cu numele de Bucureşti.

Cetatea noastră
Numele Bucureştiului apare mai târziu în multe documente semnate de o serie de domni şi de voievozi. Astfel, scriitorul şi călătorul Luccari povesteşte după o călătorie în Ţara Românească despre Bucureşti. De asemenea, un document al lui Mircea cel Bătrân aminteşte de Bucureşti cu formula „Cetatea noastră”.
Abia în 1459, aşezarea este atestată documentar, printr-un act emis la 21 septembrie de Vlad Ţepeş.
Un secol mai târziu încep primele construcţii importante. Astfel, în perioada 1558-1559 s-a construit Biserica Domnească, cel mai vechi lăcaş de cult din oraş păstrat şi în prezent în forma sa iniţială.
Modernizarea oraşului a început după anul 1659, când au apărut primele drumuri pavate cu piatră de râu (1661), iar în 1694 s-a înfiinţat prima instituţie de învăţământ superior, Academia Domnească.
La începutul secolului al XVIII-lea a fost înfiinţat Spitalul Colţea, aşezământ avariat aproape total în urma unui incendiu. Clădirea spitalului, aşa cum apare ea acum, a fost refăcută apoi în 1888.

Străzile breslelor
Expansiunea a continuat. Treptat, tot mai mulţi meşteşugari au început să se stabilească în oraşul de pe malurile Dâmboviţei. Din acea perioadă datează numele unor străzi: Şelari, Covaci, Gabroveni, Lipscani, Băcani, în funcţie de breslele ce le locuiau. Pe atunci, oraşul era împărţit administrativ în cinci plase (un fel de cartiere): Podul Mogoşoaiei (actuala Calea Victoriei), Târgul de Afară (Obor), Broşteni, Gorgani (zona Izvor, unde este şi Biserica Sfântul Ilie Gorgani) şi Târgul (zona Unirii de azi).
Modernizarea oraşului continuă. În 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Capitalei, uliţele s-au lărgit, au fost dotate cu canalizare şi apoi pavate.
Şi cum Europa era în plină dezvoltare din toate punctele de vedere, dar mai ales cultural, nici Bucureştiul nu putea să rateze startul. Au început să apară o serie de instituţii de interes public - teatre, ziare, grădini publice şi cinematografe.

Scena unor premiere mondiale
În anumite domenii chiar, oraşul a luat faţa renumitelor metropole europene. Astfel, Bucureştiul se poate lăuda că a fost primul oraş din lume în care iluminatul public se făcea cu petrol lampant.
După alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domnitor al nou-createi Românii, prin unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a pus din nou problema ca Bucureştiul să devină capitală. Mihail Kogălniceanu a fost de părere că nu e alt oraş mai potrivit în acest scop României, mai ales că aici îşi aveau sediul deja ambasadele celor mai importante state ale Europei.
Graţie acestui nou statut, Bucureştiul a înflorit. În doar câţiva ani, străzile s-au pavat cu granit sau cu piatră cioplită, s-au construit trotuare, s-a amenajat o grădină botanică şi s-au înfiinţat colegiile Lazăr şi Matei Basarab, dar şi Universitatea din Bucureşti.

Printre primele capitale cu sisteme de avertizare seismică
După transformarea României în regat, în 1866, Capitala s-a umplut de construcţii din ce în ce mai elegante şi mai moderne. Iniţierea unui plan de sistematizare a făcut din Bucureşti unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. De altfel, din acea perioadă datează denumirea de „Micul Paris”, purtată cu mândrie de Bucureşti până în anii de după Cel de-Al Doilea Război Mondial.
În acea perioadă, oraşul s-a extins până aproape de nivelul actual şi era împărţit în patru sectoare, administrate de câte o primărie de sector: Sectorul I Galben, Sectorul II Negru, Sectorul III Albastru şi Sectorul IV Verde.
Cutremurul din 1940, din cauza căruia s-au dărâmat o serie de clădiri importante, blocul Carlton, Teatrul Naţional, dar şi o parte a Universităţii, a determinat autorităţile acelor vremuri să ia în calcul dotarea blocurilor înalte cu sisteme de avertizare seismică. O inovaţie în acea perioadă cu care nu multe oraşe se puteau lăuda.

Inspiraţia sovietică
După instaurarea regimului comunist, aerul Capitalei s-a schimbat considerabil. Au început să fie construite din ce în ce mai multe blocuri-turn, şcoli, licee sau grădiniţe. Oraşul nu mai era împărţit din punct de vedere administrativ în sectoare, ci în raioane, ce purtau nume inspirate în general din prietenia cu URSS sau din istorie: Raionul 30 Decembrie (Ziua Republicii), Raionul 1 Mai (Ziua Muncii), Raionul 23 August (Ziua naţională în perioada comunistă), Raionul Tudor Vladimirescu, Raionul Nicolae Bălcescu, Raionul V.I. Lenin (primul lider al URSS), Raionul 16 Februarie şi Raionul Griviţa Roşie (referire la grevele de la atelierele Griviţa din 1933). De asemenea, cartierele se numeau cvartale sau microraioane, după modelul sovietic.
Revenirea la sectoare s-a făcut în 1965.

Răni nevindecate
Perioada de construcţie în masă din timpul comunismului a lăsat pe faţa Bucureştiului o serie de răni. Astfel, pentru a face loc numeroaselor cartiere muncitoreşti, dar şi Casei Poporului au fost dărâmate o serie de biserici sau de bijuterii arhitectonice. Printre clădirile distruse se numără Biserica Crângaşi (construită în 1564 şi dărâmată în 1986), Biserica Enei (construită în 1614, distrusă în 1977), Mănăstirea Cotroceni (ctitorită în 1679, distrusă în 1985) sau Biserica Mănăstirii Pantelimon demolată în 1986 şi care avea ca an de construcţie 1750.

• Oraşul are o suprafaţă actuală de 228 kilometri pătraţi.
• Populaţia oraşului a crescut de la 30.000, în 1798, la 60.500, în 1831.
• În 1948, statisticile arătau, pentru prima dată, peste un milion de bucureşteni, populaţie ce a crescut la aproape două milioane, conform datelor actuale.