de Elena Şerban

Venit pe lume în familia unui avocat, Nicolae Titulescu s-a născut la Craiova, la 4 martie 1882. În 1900, după terminarea cursurilor Liceului „Carol I” din Craiova, Nicolae a primit o bursă la Facultatea de Drept din Paris, pe care a absolvit-o în 1903. Viitorul diplomat a revenit însă în România abia în 1905, după ce a devenit doctor în Drept. Tot în acea perioadă a fost iniţiat în francmasonerie într-o lojă masonică din capitala Franţei. În 1907, Titulescu s-a stabilit în Bucureşti, pentru ca peste cinci ani să devină deputat de Romanaţi, din partea Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu.

Un talent oratoric ieşit din comun, îmbinat cu un bagaj uriaş de cunoştinţe în Drept, l-a propulsat rapid pe Titulescu în primul rând al politicii româneşti. Astfel, în 1917, Nicolae Titulescu a devenit membru al guvernului lui I.C. Brătianu, ca ministru al Finanţelor.

În timp, Titulescu a fost de mai multe ori ministru al Afacerilor Străine. Începând din anul 1921 a funcţionat ca delegat permanent al României la Liga Naţiunilor de la Geneva. De altfel, el a şi fost ales de două ori (în 1930 şi în 1931) preşedinte al acestei organizaţii internaţionale, precursoare a ONU.

În această calitate a militat contra revizionismului din Europa, pentru păstrarea frontierelor stabilite prin tratatele de pace. În 1936, Regele Carol al II-lea, aliniindu-se presiunilor cercurilor de dreapta (pronaziste) legionare, dar şi externe, l-a îndepărtat din toate funcţiile oficiale şi l-a obligat să se exileze. Stabilit la început în Elveţia, apoi în Franţa, Nicolae Titulescu a încercat prin conferinţe şi articole să avertizeze asupra posibilităţii izbucnirii unui nou război.

A murit la Cannes, după o lungă suferinţă, la data de 17 martie 1941, la aproape doi ani de la izbucnirea Celui de-Al Doilea Război Mondial. Rămăşiţele sale au fost aduse în ţară abia în 1992 şi înhumate în curtea Bisericii „Sfântul Niolae” din Braşov.