„Hai să ne-ntâlnim sâmbătă seara, într-o cârciumioară la Şosea” era unul dintre refrenele preferate ale bucureştenilor când urbea noastră era destul de şarmantă cât să fie numită Micul Paris.
Loc de întâlnire în mahala
Cârciumarii, care erau atunci cei mai temuţi agenţi electorali, dar şi „ciomăgaşi”, te duc cu gândul la lumea mahalalelor de odinioară, în care-şi făceau veacul oamenii avuţi precum: Manafu Scofiţă, Ionică Lungu, Diaconescu Bărbosu şi Gică Talianu, ca să nu mai vorbim despre State Scorţeanu sau Jean de la Obor. Atât de multe cârciumi au avut Bucureştii de altădată,încât unele dintre ele, vestite pentru tradiţia lor, mâncărurile şi vinurile pe care le serveau, au ajuns să fie menţionate în cronici ca loc de desfăşurare a unor evenimente importante. Altele au ajuns chiar puncte de reper în topografia bucureşteană, cum erau bunăoară cârciuma lui Niţă Sterie (la colţul Străzii 13 Septembrie cu Uranus) sau cârciuma lui Tabacu (la colţul străzilor Traian şi Ghenadie Petrescu) sau renumita cârciumă a lui Chibrit (situată la întretăierea Căii Griviţei cu Bulevardul Filantropia, actualul Bulevard 1 Mai).
La „Moş Pascali” se bea vinul direct din butie
Cârciuma lui Moş Pascali se afla pe Strada Romană (astăzi Mihai Eminescu). Se pare că localul cu pricina era unul dintre cele mai pitoreşti şi că farmecul său era dat atât de un anume „specific” privind sortimentele de băuturi şi mâncăruri, cât şi de originalitatea bătrânului patron, „cârciumar cum n-a mai fost altul”. Moş Pascali a intrat în „pâine” pe vremea când negustorul care da lipsă la cântar era purtat prin piaţă cu bucata de carne atârnată de gât. Doar că el era cât se poate de cinstit, iar puţini au fost aceia care să nu fi gustat din vinul minunat al lui Moş Pascali. Dar s-a făcut renumit mai ales prin felul său de a vinde marfa. „La el nu găseai vin la gheaţă, pentru că gheaţa răceşte stomacul. Nici vin în vas pe tejghea nu se pomenea. Vinul trebuia să se bea proaspăt din butie. Cât cereai atât aducea. Cobora în pivniţă şi-ţi aducea vinul cu cana. Moş Pascali nu dădea alt mezelic la vin decât covrigi de la biserică. Cine voia venea cu salam sau alte cele din buzunar, dar crâşmarul nu-i dădea cuţit, ferit-a sfântul. Zicea că se face murdărie în local. Şi pentru că nu ştia carte, el „însemna pe 5 cu o nulă, pe 10 cu o cruce, pe 100 cu o cruce într-o nulă şi punea pe cineva să-i scrie pe uşă pentru vreun muşteriu care-i rămânea dator de câteva ori”.
Crâşmăriţa de la „Trei ochi sub plapumă”
Extrem de interesantă prin anecdotica ce-i aureolează amintirea este cârciuma „La trei ochi sub plapumă”, denumită aşa pentru că nevasta cârciumarului „era chioară de ochiul stâng”. O fi avut ea acest defect, dar ce minunăţii ieşeau din mâinile sale (ciorba de burtă sau tuslamaua, piftia, scordoleaua de raci, sarmalele)! Iar vinul adus cu oala din adâncul răcoros al pivniţei pentru fiecare client în parte oprea de multe ori avalanşa bucureştenilor în drumul spre Moş Pascali. Când se aprindeau din vinul cel proaspăt puneau lăutarii să le zică de inimă albastră ori îndemnau pe cârciumar să le povestească întâmplarea de pomină, în care crâşmăriţa făcuse moarte de om. Se spune că în tinereţea ei, crâşmăriţa, o femeie aprigă şi frumoasă, a fost călcată de hoţi, iar bărbatul ei, chinuit pentru a dezvălui ascunzătoarea banilor. Numai că femeia, în disperare, l-a lovit pe unul dintre ei cu un făcăleţ, dar cel de-al doilea a reuşit să-i spargă ochiul.
„La Iancu” mâncai patricieni „în must”
„La Bucureştii de altădată”, cârciumă situată pe Strada Alexandru Sahia, salonul principal era „pavoazat” cu tablouri ale unor figuri de scriitori şi artişti ca Slavici, Caragiale, Coşbuc. Foarte căutată de ziarişti, pictori sau scriitori, cârciuma a devenit renumită prin specialitatea casei, faimoasa fleică de Braşov, ce era servită pe taler de lemn, tăiată în fâşii sub formă de tăiţei, operaţie pe care chelnerul o făcea în faţa 
clientului. Apoi ardeiul iute, pisat, era adus fiecăruia în solniţă, alături de sare, pentru a-şi adăuga după pofta inimii.
Peste drum de „Hanul cu tei”, în Strada Blănari, se afla cârciuma „La Iancu”, din Blănari. Aceasta ajunsese vestită în lumea gurmanzilor dornici de specialităţi la grătar. Aici mâncai pe cinste celebrele antricoate de vacă în floare, presărate cu cimbru din belşug, sau patricieni „în must”, un sortiment de organ de porc, de vacă, miel şi viţel, la care se adăugau cele mai grozave murături din Bucureşti, însoţite din plin „cu usturoi”.
Ciorbă de burtă şi tuslama regală „La Mitică Dona”
Cine voia să mănânce cea mai bună ciorbă de burtă şi tuslama regală se ducea „La Mitică Dona”, ce se afla sub fostul Hotel „Unirea”, în Piaţa Bibescu Vodă. Nici nu se însenina bine, că aici veneau „chefliii” să se dreagă după o noapte de pomină. După ei treceau pragul cârciumii alţi clienţi, pescari, brânzari, măcelari sau zarzavagii, care, după ce plasau „o partidă mai serioasă” de marfă, veneau „să bea adălmaşul, ce se prelungea ore întregi, mai ales când apărea câte un ţambalagiu care ştia să zică cu foc din gură sau din instrument...”.
Carmen Ciripoiu
