de Raluca Grințescu
„Oare cum ar fi dacă am reuşi să rămânem în formă fără să facem efort? Dar fără efort deloc! Chiar, oare se poate? Trebuie să se poată. Mă voi gândi eu la ceva…” Probabil că aşa au gândit inventatorii unora dintre cele mai dubioase aparate de slăbit care au apărut pe piaţă în urmă cu circa 100 de ani. Majoritatea ineficiente sau chiar periculoase pentru sănătate, au făcut totuşi ceva furori la vremea lor. Să vedem care au fost acestea!
Aparatele de fitness Zander
Spre sfârşitul anilor 1800, un ortoped suedez a creat o serie de aparate de gimnastică acţionate mecanic, pentru a-şi ajuta clientela de bogătaşi să se menţină în formă. Pe numele său Gustav Zander, a fost considerat la vremea sa un vizionar în ceea ce priveşte aparatele de fitness. De altfel, a fost şi premiat cu medalia de aur la Expoziţia Internaţională din 1876, din Philadelphia, pentru invenţiile sale. Aparatele sale au ajuns în cele mai luxoase clinici de recreere sau de recuperare din mai multe ţări, şi au existat chiar şi câteva persoane care aveau acasă un astfel de aparat, în ciuda preţului foarte mare. Totuşi, nu toate aparatele sale presupuneau vreun efort din partea clientului. Un exemplu ar fi acest aparat pentru masajul zonei abdominale, care promitea să scadă ţesutul adipos.
Corsetul cu magneţi
Tot în secolul al XIX-lea au apărut pe piaţă şi corsetele magnetizate, care se doreau a fi mai mult produse de welness, decât de fitness. Deşi promiteau inclusiv o talie de viespe, punctul forte al acestor corsete ar fi fost, de fapt, rezolvarea unor probleme precum indigestia, reumatismul şi chiar paralizia. Unele companii au scos pe piaţă inclusiv costume întregi magnetice (un fel de izmene plus tricou), pe care clientul trebuia să le poarte nonstop, pentru a beneficia de avantajele promise asupra sănătăţii.
O altă găselniţă au fost corsetele din cauciuc, care ar fi trebuit să le ajute pe nefericitele purtătoare să scadă în greutate. Şi, culmea, producătorii s-au gândit inclusiv la inestetica guşă şi au creat astfel un fel de mască, ce avea o bucată de cauciuc care susţinea bărbia şi care trebuia purtată zilnic, timp de mai multe ore.
Masajul zgâlțâitor
Primele versiuni ale centurilor de vibromasaj au apărut pe piaţă prin anii ’20 şi au fost create iniţial pentru a stimula circulaţia sangvină a persoanelor prea bolnave pentru a face exerciţii. Curentul a luat apoi amploare prin anii ’70. Interesant este că doctorul John Harvey Kellogg (da, unul şi acelaşi, creatorul celebrelor cereale) a crezut într-atât în eficiența vibromasajului, încât a conceput şi a creat chiar el un scaun pentru aşa ceva. Primul scaun de vibromasaj era, de fapt, un scaun normal, din lemn, conectat la un motoraş, care îl făcea să se zgâlţâie. Kellogg credea că agitatul furios din fund, din picioare sau din burtă ar tonifia muşchii şi ar ajuta la curăţarea tractului digestiv.
Varianta eco de vibromasaj
Centurile de vibromasaj au avut şi o versiune mai ecologică, dacă putem să-i spunem aşa să-i spunem aşa. Ştiți cilindrii aceia din lemn cu care unele persoane îşi făceau masaj la tălpi? Imaginați-vă o astfel de rolă supradimensionată. Adică un tambur mare de lemn, cu multe proeminențe, de care trebuia să te freci pentru a-ţi masa (şi tonifia?) diverse zone ale corpului. Efectul era garantat, susţineau producătorii, care nu scoteau însă nicio vorbă despre poziţiile în care trebuia să stai pentru a-ţi masa zona coapselor, gambelor sau a şoldurilor.
Un pic de curent
Alte adevărate „gadgeturi” pentru vremea lor au fost şi aparatele care foloseau curent pentru a stimula muşchii. În 1949, lumea a avut brusc acces la o nouă tehnologie, care consta în paduri ce se lipeau pe corp şi care trimiteau unde de şoc către muşchi, pentru a-i stimula. Deşi principiul este folosit şi astăzi, pe atunci toate aceste minielectroşocuri se pare că nu erau chiar „mini”, provocând în multe cazuri dereglarea ritmului cardiac, avorturi spontane sau convulsii.