de Sorin Dumitrescu şi Cristian Blănuţă

Dintotdeauna, cercetătorii au fost fascinaţi să încerce să rezolve fenomene care au fost catalogate drept mari mistere, însă nici cea mai avansată tehnologie nu le-a prea fost de folos. Pământul este un izvor nesecat de foarte multe „lucrări”, în care nici cea mai avansată tehnologie a oamenilor de ştiinţă nu este capabilă să ofere explicaţii asupra a ceea se s-a petrecut sau se petrece acolo. Sunt multe locuri ciudate pe planetă şi mai multe fenomene stranii care nu şi-au găsit explicaţii pertinente şi care tocmai de aceea fascinează ca un magnet în continuare. TAIFASURI vă oferă în acest sens câteva exemple elocvente.

Pietrele care se „târăsc” prin Valea Morţii

Există un loc în California care se numeşte Racetrak Playa, dintr-o zonă care dă fiori numai prin denumirea ei populară, Valea Morţii, unde se petrece un fenomen absolut inexplicabil. Pur şi simplu, pietre mari se mişcă pe suprafaţa unui lac secat! Fenomenul a fost analizat şi paraanalizat de oamenii de ştiinţă încă de la începutul anilor 1900, iar din 1960 a fost instaurat pur şi simplu un program de monitorizare a rocilor cu pricina. În acest scop, cercetătorii au trecut la operaţiunea de marcare a 30 de pietre, care aveau greutate de până la 25 de kilograme. Dintre acestea, 28 s-au mişcat pe parcursul a şapte ani, iar trei dintre ele au reuşit să se deplaseze pe o distanţă neverosimilă: mai bine de 200 de metri! S-au analizat urmele lăsate de aceste pietre în mişcarea lor şi traseul pe care s-a petrecut deplasarea, iar concluzia a fost că viteza rocilor era de un metru pe secundă, adică 3,6 km pe oră. Absolut fabulos, pentru că reprezintă o viteză greu de crezut pentru nişte pietre ce cântăresc 25 kg. Oamenii de ştiinţă au început să caute explicaţii. Unii sunt pentru teoria conform căreia pietrele ar fi împinse de vânt pe gheaţă. Alţii văd soluţia într-un mucus lăsat de alge, pe care ar aluneca pietrele. Cert este că nu s-a ajuns la un numitor comun privind cauza acestui fenomen, şi probabil că nici nu se va ajunge prea curând.

Plouă cu broaşte! Sau cu peşti!

În ianuarie 1917, americanul Waldo McAttee (un ecologist american care a trăit între 1883 şi 1962) a prezentat o lucrare despre ploile cu materie organică. Lucrarea semăna cu cărţile vrăjitorilor care fabrică poţiuni magice, pentru că se vorbea despre furnici sau despre broaşte. McAttee spune că există ploi cu larve de salamandră în statul american Minnesota şi că are cunoştinţă despre ceva şi mai ieşit de comun, petrecut însă prin anii 1800, respectiv ploi cu heringi şi cu şprot produse pe teritoriul Regatului Unit al Marii Britanii! Alte mărturii adunate în numai opt pagini sunt despre ploaia cu broaşte din localitatea sârbă Ozdaci şi aversele cu bibani din Lajamanu, în îndepărtata Australie. Fenomenele despre care vorbeşte McAttee au continuat să apară şi după moartea sa. Astfel, în 2009 a fost rândul japonezilor să aibă parte de o ploaie cu mormoloci de broască, petrecută concomitent în două localităţi, Nanao şi Hakusan. Singura explicaţie ştiinţifică încercată a oferi răspunsuri ar fi tornadele care, în drumul lor pe deasupra apelor, ar ridica animalele mici, şi acestea ar cădea apoi în zonele unde tornadele încep să-și piardă din forță, să se stingă. Este o explicaţie care însă nu a mulţumit lumea ştiinţifică nici pe departe, fiind mulţi contestatari ai acestei teorii.

Fosilele imposibile

În secolul al XIX-lea, omenirea accepta ca explicaţie a lanţului de formare a vieţii pe Pământ Teoria evoluţionistă a lui Charles Darwin. De atunci însă au apărut foarte mulţi oameni de ştiinţă care consideră că a fost o pripeală să se meargă fix pe această teorie, pentru că descoperirile ulterioare au început să pună serios la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui Darwin, care nu voia să audă de creaţionismul divin. Şi pentru ca adversarii lui Darwin să poată deveni cât mai credibili, trebuiau exemple concrete, care să îi pună serios în încurcătură pe adepţii evoluţionismului. Fosilele umane sunt pârghia prin care contestatarii au reuşit să zdruncine destul de serios în special tabăra adversă, dar şi opinia publică în general. Pentru că aceste fosile au fost descoperite în zone geografice şi au datare în timp care nu se potriveşte deloc cu regulile evoluţionismului! Un astfel de exemplu este craniul Pittown Man, considerat mult timp a avea o vechime de 500.000 de ani şi care era socotit drept elementul-verigă de legătură decisiv dintre maimuţă şi om. Însă, mare dezamăgire pentru evoluţionişti, în 1950 s-a demonstrat că maxilarul cu pricina era doar al unei maimuţe, iar restul oaselor găsite în locul respectiv aparţineau unei persoane bolnave, care însă era decedată de cel mult 1.000 de ani!

Fulgerele globulare

Cel care a reuşit să producă fulgere globulare în laborator a fost părintele curentului alternativ, celebrul om de ştiinţă Nikola Tesla. Evenimentul se petrecea la începutul anilor 1900. Suntem acum în 2017 şi, cu toate eforturile lor, oamenii de ştiinţă din vremurile noastre nu au reuşit să reproducă experimentul lui Tesla, deşi, cu siguranţă, beneficiază de condiţii net superioare de lucru faţă de cele avute de acesta. Unii dintre cercetătorii actuali au ajuns chiar să considere că Tesla nu a spus adevărul şi nu cred în existenţa fulgerelor globulare, deşi există mărturii scrise încă din perioada Greciei Antice despre acest fenomen. Totul s-ar petrece în timpul furtunilor cu descărcări electrice şi presupune apariţia unor sfere luminoase, care în anumite situaţii treceau prin geamuri sau coborau prin coşurile caselor! Tesla a spus că nu a văzut bile de foc, dar a determinat prin experienţele sale modul în care se formează acestea şi a reuşit să le producă artificial.

În siturile de la Antelope Spring (Nevada), Stinnet (Texas) și Paluxy (Texas), alături de urme vechi de aproape 100 de milioane de ani ale dinozaurilor, se regăsesc în piatră urme cât se poate de clare ale unui... om! Numai că oamenii au apărut acum circa 200.000 de ani, pe când ultimii dinozauri și-au dat sfârșitul în urmă cu aproape 65 de milioane de ani...

Marea migraţie a fluturilor Monarh

În fiecare an, milioane de fluturi Monarh din America de Nord sunt autorii unui fenomen fascinant, respectiv, o migrare pe o distanţă greu de crezut, de 3.000 de kilometri, în aşteptarea iernii. Până în anul 1950 nu se ştia unde îşi încheiau călătoria. Familia de zoologi canadieni Norah şi Fred Urquhart a început să studieze minuţios aventurile acestor fluturi. În 1976 au primit o informaţie de la un tăietor de lemne din Mexic, care i-a informat despre faptul că există o zonă denumită chiar Muntele Fluturilor, unde parcă se adună toţi fluturii, dar, curios lucru, numai din aceeaşi specie, iar din descrierile omului, cei doi au înţeles că se referea chiar la fluturii Monarh. Şi, într-adevăr, urcând la locul cu pricina, au intrat practic în lumea fluturilor Monarh, milioane de exemplare încheindu-şi aici călătoria. Era descoperit, aşadar, punctul terminus al călătoriei de 3.000 de kilometri, dar rămânea, şi persistă şi astăzi, întrebarea cum se ghidează ei să ajungă în acel loc. O teorie este că se orientează după poziţia soarelui, pentru a zbura spre sud, şi îşi ajustează zborul în funcţie de oră cu ajutorul ceasurilor circadiene din antene. O a doua teorie, mai recentă, se referă la faptul că fluturii ar fi atraşi de o forţă geomagnetică, aceasta dirijându-i în direcţia corectă.