de Iulian D. Moleianu şi Eduard Popa
Există o mulţime de legende referitoare la „porţile timpului”, care s-ar afla în România. Mircea Eliade este unul dintre scriitorii care au studiat, îndelung, fenomenul, dar scrierile sale se plasează la graniţa dintre ficţiune şi realitate. Urmează să vă prezentăm o întâmpare reală, cu adevărat miraculoasă, care are la bază „salturile” temporale…
Ciobanul şi caprele care nu aveau de unde bea apă
Nu demult, trei familii au hotărât să petreacă un weekend într-o zonă sălbatică, în Parâng… 11 persoane s-au urcat în maşini, stabilind să doarmă în corturi şi să petreacă trei zile în mijlocul naturii. Locul a fost ales într-o zonă sălbatică şi greu accesibilă. La sosire, turiştii au fost întâmpinaţi de un bătrân cioban, cu o mică turmă de capre. Trebuie menţionat că localitatea cea mai apropiată se afla la 30 de kilometri şi ciobanul nu-şi justifica prezenţa, cu turma sa de capre, care păşteau liniştite. Intrând în vorbă cu ciobanul, turiştii s-au interesat dacă în zonă există vreun izvor. Deşi lăzile cu apă minerală erau intacte, se gândeau că o gură de apă de izvor ar fi fost bine venită, doar că respectivul cioban nu le-a oferit vreo informaţie şi chiar a devenit recalcitrant. Ei bine, în zonă nu era niciun izvor, aşadar caprele nu aveau, practic, de unde să bea apă…
Globuri scânteietoare de mărimea unei mingi
Începea să se însereze, aşa că şi-au instalat corturile. Cel care discutase cu ciobanul a povestit că acesta insistase ca pe platoul respectiv să nu fie amplasată tabăra. Apoi, ciobanul şi-a adunat turma şi a părăsit zona, avertizându-i pe turişti că nici nu le trece prin cap ce necazuri vor avea. Dimineaţă, în timp ce doamnele făceau plajă, bărbaţii au început explorarea împrejurimilor. La un moment dat, au observat printre arbuşti mici globuri scânteietoare, de la mărimea unei monezi până la cea a unei mingi de tenis, care apăreau şi dispăreau cu intermitenţe. Ulterior, au fost voci care au susţinut că a fost vorba despre electricitate statică sau despre iluzii optice, create de încărcătura de ozon. Unul dintre turişti, de profesie inginer aeronautic, şi-a dat seama că platoul are o încărcătură energetică deosebită, constatând ulterior că busola arăta orice, numai direcţia nordului nu, învârtin- du-se aleator indiferent de poziţia în care o ţineai. Mai mult, turiştii au mărturisit că, după 400-500 de metri de explorare, deşi mergeau în sens opus faţă de tabără, ajungeau tot acolo! Spre seară, vremea a început să se schimbe, norii negri adunându-se spre masivul muntos. Apoi, a început o ploaie rece, care a stat după o oră, lăsând locul unui cer înstelat. Dintr-o dată, s-a lăsat un frig tăios şi o ceaţă groasă, albăstruie, a cuprins întreaga zonă. Brusc, ceaţa s-a risipit şi, deşi era ora 22:30, s-a făcut lumină. În partea stângă a muntelui, se profila un grup format din câţiva zeci de călăreţi îmbrăcaţi în armuri, înarmaţi cu săbii şi cu lănci. Apoi, toţi cei prezenţi au putut să observe şi să audă nechezăturile cailor unui alt grup de călăreţi acoperiţi de zale şi de blănuri, cu coifuri strălucitoare, care agitau nervoşi săbii înfiorător de mari. Turiştii s-au repezit, îngroziţi, către maşini, dar niciun motor nu pornea. Un sunet asemănător cornului vânătoresc s-a auzit prelung şi cele două grupuri de războinici au năvălit pe platou, năpustindu-se unul împotriva celuilalt. Două dintre femei au leşinat, unul dintre bărbaţi a trecut printr-un preinfarct...
Sângele ţâşnea din trupuri, buzduganele vâjâiau...
Închişi în maşini, turiştii au asistat la o bătălie sângeroasă. Sângele tâşnea din trupuri, stropind geamurile autovehiculelor, caii nechezau, iar capetele erau strivite sub loviturile buzduganelor sau zburau sub şuierul înspăimântător al câte unei săbii, iar pe iarbă se putea vedea câte un braţ tăiat sau câte un cavaler în agonia morţii, lângă calul său rănit. Când încleştarea părea că nu se mai termină, de undeva din munte s-a auzit din nou, prelung, acel sunet de corn vânătoresc. Zăngănitul armelor, nechezatul cailor, strigătele de luptă au început să se audă din ce în ce mai estompat, iar cele două tabere au dispărut în direcţiile opuse faţă de cele din care veniseră. Şi a început ploaia… Ciudat, în toiul serii, cerul a început să se lumineze şi dintr-o dată, ca la un semnal, motoarele celor trei autovehicule au pornit. Panicaţi, turiştii nu au coborât din maşini. Femeile plângeau, iar bărbaţii încercau să-şi aprindă ţigările, cu mâini tremurânde. Dar, ploaia s-a oprit dintr-o dată, soarele cu razele sale binefăcătoare a apărut pe cer, iar din difuzorul radioului unei maşini s-a auzit vocea crainicei: „Aici Radio Bucureşti, la semnalul următor va fi ora 7:00!”. Unii plângând, alţii râzând isteric s-au dat jos din maşini, s-au îmbrăţişat, au ţopăit ca nişte copii fericiţi că scăpaseră din ceva ce nu înţelegeau. Brusc, cineva din grup a scos un ţipăt! Poiana era plină de urme de copite de cai! În acel moment, într-o tăcere nefirească şi cu o rapiditate de nedescris, tabăra a fost demontată şi absolut toate materialele puse în maşini, iar în momentul următor coloana se pusese în mişcare pe drumul de întoarcere. Nimeni nu vorbea, toţi porniseră aparatele de radio şi ascultau ştirile.
Un şofer mort şi doi pasageri grav răniţi!
Drumul la întoarcere era incomparabil mai uşor, mergându-se în coborâre. După aproximativ 5 kilometri, prima maşină a încetinit pentru că fusese la un pas să accidenteze două capre albe, care erau urmate de o întreagă turmă şi de bătrânul cioban întâlnit cu o zi înainte. Acesta, după ce i-a salutat pe turişti şi a zâmbit straniu, a dispărut după turma sa, printre copaci. Apoi, ca la comandă, şoferii au apăsat acceleraţia, oprind în primul cătun de pe traseu. Un lucru era absolut sigur: niciunul dintre turişti nu mai era omul de dinainte… La doi ani de la întâmplare, una dintre familii, însoţită de alţi prieteni îmbarcaţi în alte patru maşini de teren, a vrut să reconstituie itinerariul. În timpul deplasării, la aproximativ 100 de kilometri de destinaţie, s-a produs un grav accident. Una dintre maşini a alunecat într-o prăpastie, şoferul a murit şi alţi doi pasageri au fost grav răniţi. Poate că Mircea Eliade avea dreptate: „Timpul nostru, aşa-zis al vieţii, e un Timp al Morţii!”… Se spune că în zona respectivă nu a mai fost nimeni, dar că locul a fost survolat de un elicopter militar şi că, într-o primă etapă, s-a stabilit că regiunea are puternice anomalii geomagnetice.
Ion Ţugui şi „Înfruntarea nevăzută“
Unele dintre datele prezentate au fost menţionate şi de regretatul scriitor Ion Ţugui în lucrarea „Înfruntarea nevăzută”. După dispariţia sa subită (n.r. - se spune că scriitorul s-ar fi… teleportat, ar fi rămas captiv între două lumi şi că acesta ar fi motivul decesului…) nu se ştie ce s-a întâmplat cu aceste cercetări. Locul în sine rămâne unul straniu, bântuit de întâmplări insolite, cu personaje ciudate, care se leagă la nesfârşit de bizarul cotidian şi de ancestralul ce ne înconjoară pe toţi, dar pe care numai unii dintre noi suntem în măsură, prin predestinare, să-l percepem şi să-l cercetăm.