de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
Manifestare ritualică? Mijloc de vindecare? Inițiere spirituală? Remediu al unor boli fără leac? Indiferent cum ar fi caracterizat mersul pe foc, acest obicei considerat semisălbatic rămâne unul dintre puținele ritualuri care s-au păstrat de mai mult de 3.000 de ani. Cum este totuși posibil ca cineva să meargă pe cărbuni încinși, fără să se ardă? Îi trebuie acelei persoane o anume pregătire sau stare mentală sau, pur și simplu, această artă este mult mai simplă decât pare? Răspunsul la această întrebare îl aflați în rândurile de mai jos.
Transă sau gândire pozitivă?
Potrivit celor care se ocupă de paranormal, cei care practică mersul pe foc se pare că ar intra într-un fel de transă. În jurul trupului se formează un câmp energetic de forță, care previne arderea pielii. Cu alte cuvinte, mintea este cea care protejează picioarele, singu- rele care ar acționa în timpul mersului prin foc fiind doar legile fizicii. Pe de altă parte, există specialiști care spun că cea care este de ajutor celui care merge prin foc este gândirea pozitivă, care are rolul de a schimba cumva fiziologia corpului uman. Ce se întâmplă de fapt? Când persoana se află în starea mentală potrivită, sângele curge prin tălpile picioarelor sale, îndepărtând temperatura de țesut și prevenind arsurile. La rândul lor, fizicienii vin cu un alt răspuns și afirmă că mersul prin foc nu ar avea de fapt nicio legătură cu psihicul, motivând că persoanele care practică această artă nu își ard picioarele pentru că merg pe niște corpuri cu o conductivitate termică săracă, dar și cu o capacitate scăzută de încălzire.
Credința transferă imunitatea asupra sufletelor pure
Mai există și o altă explicație, cea a indianului Kuda Bux, originar din Kashmir, care a practicat de multe ori mersul pe foc, care a declarat că pentru a face asta e nevoie de puritate. Acesta a făcut o demonstrație în anul 1935, la Londra, lăsându-i fără cuvinte pe cei prezenți. Acestuia i s-a verificat temperatura picioarelor înainte de mersul pe foc, aceasta fiind de 34 de grade Celsius, iar după ce a trecut prin flăcări, temperatura era de 33,9 grade. De remarcat că tăciunii au avut la exterior 430 de grade Celsius, iar la interior 1.400 de grade Celsius. În același timp cu indianul, o persoană din juriu a încercat să treacă prin foc, dar s-a ales cu arsuri grave. Indianul însă nu a avut nici dureri, nici arsuri și nici răni. Pe de altă parte, mergătorii pe foc din Raiatea, Japonia, Insula Fiji, India sau Africa nu au avut de oferit nicio doctrină în legătură cu principiile științifice ale căldurii. Și, din acest motiv, este de înțeles de ce aceștia se îndreaptă către o sursă psihică sau supranaturală pentru a explica mersul lor pe jăratic. Nu în ultimul rând, în Insulele Mauritius se spune că doar credința celor aleși transferă imunitatea și asupra sufletelor pure.
Larisa Vilenskaia, prima care a adus în Europa acest fenomen
Ce fac acești aleși? Prin intermediul anumitor tehnici, participă la o pregătire adecvată, care cuprinde exerciții de con- centrare, vizualizări deosebite, de genul „Merg acum pe mușchi răcoros” sau „Mă mișc pe zăpadă abia căzută”, foarte multă meditație, dansuri și cântece în comun în jurul focului și, mai ales se concentrează asupra a ceea ce se face. Pentru cel care merge pe foc, atenția trebuie să fie totală, iar gândul nu trebuie să fie distras nici măcar pentru o clipă. O mare importanță se acordă chipului maestrului, care trece primul peste foc, transferându-și propria siguranță și propria credință și asupra celorlalți. Iar acesta este un alt punct fundamental: să se creadă cu fermitate că este posibil, că acea persoană va reuși să treacă, fără să sufere, peste cărbunii aprinși. De altfel, se spune că una dintre vizualizările sugerate de maeștri este, într-adevăr, aceea cu persoana respectivă ajunsă teafără dincolo de foc. Arta mersului pe jăratic a fost adusă în România de Larisa Vilenskaia, inginer electronist și expert în fenomene paranormale. Potrivit acesteia, „pentru a reuși avem nevoie de o concentrare maximă, trebuie să uităm tot restul și să ne gândim numai la ceea ce avem de făcut. Apoi trebuie să avem credință absolută în puterea care se află înăuntrul nostru și să nu ne îndoim o clipă de reușită. Voința este foarte importantă și ea poate domina trupul”. Chiar dacă nici aceasta nu poate să explice cu certitudine ce se întâmplă la nivel fizic atunci când urmează să meargă pe foc, Larisa face o presupunere, și anume că e posibil să se schimbe chimia corpului, să fie activate endorfinele și nu exclude posibilitatea de a se forma un strat de umezeală sub tălpi. Totodată, expertul în fenomene paranormale susține că e posibil, totodată, ca gândirea pozitivă a celui care merge pe foc să fie legată de energii cosmice, universale.
Procesul şi riscurile
Cum funcționează mersul pe cărbuni aprinși? Specialiștii spun că valoarea la care ajunge temperatura cărbunilor și viteza cu care acest lucru se întâmplă depind de proprietățile termodinamice ale celor două corpuri de temperaturi diferite, care intră în contact. Potrivit renumitului profesor de fizică David Willey „majoritatea acestor «plimbări» deasupra tăciunilor aprinși se petrec pe cărbuni cu o temperatură de aproximativ 530 de grade Celsius, deși s-au înregistrat și cazuri când acest lucru s-a reușit în condiții termice de până la 1.000 grade Celsius”. Totodată, umezeala care apare pe tălpi ca urmare a transpirației sau a ierbii, se evaporă imediat la contactul cu cărbunii aprinși și se creează astfel un strat de abur între cărbune și picior. De multe ori, cărbunii sunt acoperiți cu cenușă, care este un excelent izolator, iar contactul propriu-zis cu talpa este foarte redus. Totodată, cei care merg pe cărbuni încinși sunt în permanentă mișcare, așa că riscul de a se arde scade. Persoanele care practică această artă susțin că prezența obiectelor străine printre cărbuni poate duce la arsuri grave. De asemenea, picioarele ude pot stimula o ardere mai puternică, prin creșterea timpului de expunere, neprotejând țesutul epidermic. Printre cei care pun în practică mersul pe foc se numără creștin-ortodocșii din Europa de Est, unele zone ale Bulgariei și Greciei, în perioada unor sărbători religioase, fachiri, care văd această artă ca pe un stil de viață, cei din deșertul african Kalahari, hindușii din Asia de Sud și Africa de Sud, Malaezia și Singapore. De asemenea, această practică este adoptată de femeile tinere din Bali, care, în urma unei ceremonii numite Sanghyang, intră în legătură cu spiritele benefice, dar și de taoiștii și budiștii japonezi și de triburile polineziene.