Deși abia a fost inițiată această rubrică de relatări, de mărturii de la dumneavoastră, de la cititori, iată că întâmplările extraordinare prin care ați trecut vin într-un ritm parcă de neoprit, fiind și deosebit de interesante, ieșite din comun, ceea ce ne bucură, acest lucru însemnând faptul că, dincolo de toate neajunsurile unui cotidian adesea nemulțumitor, noi, românii, nu am uitat vreodată să vorbim cu îngerii.

„Nu am știut ce să-i zic”

Mama se stingea în fața ochilor mei, pe patul de spital, în timp ce mă întreba, cu glasul abia perceptibil, dacă urma să o iert vreodată fiindcă atunci, cu peste 20 de ani în urmă, mă despărțise de singura ființă pe care o iubisem vreodată, iubitul meu, cel care ar fi trebuit să îmi devină soț și care la patru ani după despărțire avea să moară într-un accident de mașină. Ce puteam să îi spun? Să o mint? Aș fi vrut, dar pur și simplu nu puteam rosti cuvintele. Aveam 44 de ani și de atunci nu mai fusesem niciodată fericită cu nimeni, nu îmi întemeiasem o familie și, oricum, nici nu mai aveam această dorință. Ceva parcă murise în mine. Totul. Tot ceea ce fusese viu cândva, plin de viață, ființa aceea plină de speranțe și care nu își dorise nimic altceva pe lume decât o iubire, o familie. Nu am știut ce să îi spun... Iar mama a murit așteptând ceva, o încuviințare, măcar din cap, că o iertasem. Îi simt și acum mâna strângând-o pe a mea, în timp ce eu îi ocoleam privirea. Am auzit la un moment dat ceva, asemenea unui oftat scurt, după care nu am mai auzit nimic. Eram lângă pat, stând pe un scaun și având privirea fixată în podea. Am înțeles imediat că ceva nu este în regulă, nu îi mai auzeam respirația. Când am ridicat capul să mă uit la ea am putut vedea că, într-adevăr, nu mai respira. Am sărit de pe scaun și am fugit după o asistentă sau un medic, dar când am revenit, cu amândoi chiar, în doar câteva secunde, mi-au spus același lucru: mama tocmai trecuse în altă dimensiune. Avea 82 de ani, iar în ultima perioadă suferise din pricina mai multor afecțiuni, iar acum, iată, în sfârșit, se eliberase, venise și un astfel de timp, ca măcar una dintre noi să își găsească liniștea. În noaptea aceea, după 4:00 dimineața, deși nu adormisem de mult, am fost trezită de un zgomot ca de pași care se loviseră de patul meu. În dreapta mea, chiar în lateral, am putut vedea ceva ca un abur, lăptos și destul de dens, având forma unui om. Era mama! Mama mea! Am simțit că îmi stă inima în loc de spaimă, dar în același timp am și auzit în cameră cuvintele: „Există viață și există iubire și dincolo de această lume… Există oriunde! Cât vrei să te mai chinui pe tine însăți? Iartă!”. Nu voi ști să explic niciodată ce impact au avut acele cuvinte asupra mea, dar din acea noapte m-am schimbat. Parcă îmi dispăruse dintr-o dată toată neiertarea din suflet! La nici un an după moartea mamei am întâlnit un om deosebit, de care m-am îndrăgostit și cu care sunt și în ziua de azi. Au trecut zece ani de atunci și sunt foarte fericită! (Ioana E., Botoșani)

„Am văzut acel lucru, nu îmi poate spune nimeni că nu există”

Era 5:00 dimineața, în ziua de 23 decembrie 2011. Locuiesc în Crângași, unul dintre cartierele bucureștene. Mă trezisem cu o oră mai devreme, oricum nu prea putusem să dorm toată noaptea. Am deschis fereastra de la bucătărie și, după ce mi-am făcut o cafea, mi-am aprins o țigară, sprijinindu-mi coatele pe pervaz. Ca niciodată, eu, care nu prea privesc cerul, în acea dimineață am început să-l privesc cu mare atenție, era plin de nori, dar și prea roz și mă gândeam să nu vină vreun cutremur. Cum îl priveam, dintr-o dată, de undeva din stânga, am văzut cum se face tot mai mare o lumină ciudată, care creștea și tot creștea în dimensiuni, fără să se oprească! Mi-am dat seama că acea lumină nu era pur și simplu doar o lumină, ci un obiect care s-a oprit și a levitat astfel secunde bune, deasupra Lacului Morii! Un obiect de zbor care nu scotea niciun sunet și care, mi-am dat seama, arăta exact așa cum erau descrise OZN-urile! Nu îmi puteam crede ochilor! La câteva sute de metri de mine, pe cer, era acest obiect! Ce senzație! După ce a stat nemișcat poate 30 de secunde, am văzut cum, la fel de brusc precum a apărut, a făcut o întoarcere către centrul orașului și a plecat cu o viteză uluitoare! Efectiv uluitoare! Eram năucit! Dar și speriat. Deși obiectul plecase, eu am început să aud în capul meu ceea ce a durat câteva zile bune, multe cuvinte, fraze întregi, care nu păreau să aparțină niciunei limbi cunoscute. Au trebuit să treacă cinci ani pentru a avea curajul să povestesc unui prieten ceea ce am văzut atunci, ceea ce am auzit. Incredibil, dar acest prieten m-a crezut și chiar mi-a spus că lumea în care trăim este mult mai plină de mistere decât suntem lăsați să credem și mi-a recomandat să citesc niște cărți pe care le-am și citit ulterior. În 2017, în luna februarie, venind spre casă, într-o sâmbătă seara târziu, am avut aceeași experiență, undeva la Eroilor, în apropiere de stația de metrou de lângă Spitalul Universitar. Vă scutesc de detalii, dar pot să vă spun că de această dată lumina, obiectul, a staționat mai mult pe cer, chiar deasupra spitalului și, deși au mai trecut oameni pe stradă, mi-a părut că doar eu am văzut strania apariție, după plecarea căreia am auzit din nou în capul meu cuvinte, o frază. De această dată erau în limba română și sunau astfel: „Viața, așa cum o știți, se va schimba. Acceptați schimbarea”. Am auzit, la fel, zile întregi aceste cuvinte în interiorul capului și nu știu ce să spun decât că am văzut acel lucru, nu îmi poate spune nimeni că nu există. Mai departe, fiecare trage concluzii în funcție de ceea ce știe sau de ceea ce crede că știm! (Luca I., București)

„Dacă nu ar fi vrut să se roage, nu ar fi realizat că este posedată”

Experienţa mea este una mai mult decât stranie şi sper să nu mă creadă nimeni o ciudată, pentru că ea a avut loc şi mi-a reîntărit şi reînnoit deosebit de mult credinţa în puterea Lui Dumnezeu. Obişnuiesc, de mai mulţi ani, să spun rugăciuni, să citesc acatiste, paraclise în mod frecvent, iar acest lucru a devenit un obicei, după ce, cu mai mulţi ani în urmă, datorită credinţei mele am scăpat dintr-o situaţie deosebit de gravă, la care niciun specialist nu a putut să îmi dea un răspuns salvator. Aşa se face că şi în seara de 21 decembrie 2017 stăteam în camera mea şi citeam Acatistul Maicii Domnului, pe care nu îl mai citisem de mult şi care îmi este foarte aproape de suflet. În mod bizar, simţeam că nu pot să citesc, că îmi zbura gândul. La nimic important. Eram deja la Icosul numărul 5 şi aveam sentimentul unei oboseli teribile, îmi venea să pun cartea de rugăciuni pe masă şi să mă opresc din citit, ceea ce am şi făcut. Am aşezat-o cu grijă pe faţa de masă, întrebându-mă ce mi se întâmplă, parcă eram un novice care nu se putea adapta la limbajul diferit de cel comun, cel al rugăciunilor. Nu puteam crede: fiecare propoziţie din acatist suna de parcă o auzeam pentru prima dată! Îmi dădea un profund sentiment de disconfort. Incredibil! Citeam pentru prima dată acele cuvinte... aşa mă simţeam! Enervată, dar şi cu sentimentul real, profund, deranjant, exasperant că eu nu sunt eu, m-am ridicat din fotoliu pentru a mă duce să îmi dau cu apă pe faţă, la baie. Am intrat, am dat drumul la robinet, dar înainte de a-mi da cu apă pe faţă am ridicat capul pentru a mă privi în oglindă şi nu ştiu de ce am simţit nevoia să fac acest lucru, dar cert este că în clipa în care mi-am văzut reflexia în oglindă, în acea imagine nu era persoana despre care de o viaţă spuneam că sunt eu...! Ochi răi, reci, critici mă priveau dintr-un chip care ar fi trebuit să fie al meu. M-au trecut nenumărate senzaţii şi sentimente, a început să mi se facă şi puţin teamă, dar cu forţe interioare nebănuite de mine până atunci am închis robinetul, m-am privit încă o dată în oglindă, în ceea ce ar fi trebuit să fie propriii mei ochi, am spus „Piei, Satano, căci scris este Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti!”. Cuvintele lui Hristos. Și am început să simt ceva, o eliberare interioară, apoi am început să casc mult, mult, mult. Am revenit în camera mea, la acatist. Am început să citesc, totul era din nou normal. Dacă înainte îmi luase 20 de minute să ajung la Icosul 5, acum aveam să ajung în doar șase minute la Condacul 13, finalul acatistului. Fără poticneli, fără pierderea puterii de concentrare, fără vreun sentiment de disconfort la citirea cuvintelor care îmi erau din nou familiare, fără nervozitate, fără nerăbdare, fără nimic din ceea ce fusese în mine, la propriu, şi care, în mod clar, nu suporta rugăciunea! Să fim mereu atenţi! Este ceea ce am învăţat încă o dată: nu ştii când devii „locuit”, tranzitat, posedat. Dar există, iată, căi să revii la tine însuţi, chiar şi după o astfel de experienţă, credeţi-mă, destul de înfricoşătoare! (Rebecca B., Bucureşti)