de Călin Popa şi Alexandru Brădescu
Folclorul și legendele din toată lumea sunt pline de creaturi sinistre care și astăzi ies să facă rău în zilele cu vifor, întrupându-se din ceață și vânt ca să vâneze oameni.
Chenoo
Chenoo ar putea părea, de departe, oameni, dar nu este așa, pentru că sunt… giganți. Și se hrănesc cu muritori, sunt veșnic murdari și desculți, au câteva cârpe pe ei și nu ezită să apară în calea trecătorilor, indiferent cât de mulți sunt aceștia. Uneori, câte un spirit blestemat intră într-un om obișnuit, transformându-l într-un uriaș Chenoo. Partea cea mai rea a acestora este că sunt canibali. De fapt, oricine a gustat carne de om în viață, după moarte se transformă în Chenoo. Se mai spune că acești uriași au inima de gheață și pot redeveni oameni. Pentru asta e nevoie ca acel Chenoo să își smulgă inima de gheață din piept și să o facă bucăți. Apoi trebuie să găsească o inimă de om care să o înlocuiască pe cea pe care tocmai a distrus-o. Practic, va comite o altă crimă… Lanțul acesta continuă ca un fel de blestem circular și oamenii ocolesc și azi drumurile fără copaci, cu copaci uscați sau pe unde se văd cadavre de animale.
Ijiraq
Mitologia inuită este cea care ne povestește despre Ijiraq. Aceasta este o ființă care are capacitatea de a-și schimba forma după dorință. Prăzile acestor demoni, care apar și dispar după chef, sunt copiii și oamenii slabi de înger. Și în acest caz, victimele sunt mâncate. Tactica e simplă: copiii sunt atrași cât mai departe de localitate, în pustiu. Acolo se petrece crima propriu-zisă. Dacă, totuși, copilul este iertat, el nu își va mai găsi niciodată drumul spre casă și va muri printre troienele de omăt. Atunci când un Ijiraq se apropie de o viitoare pradă, el trage un fluierat foarte asemănător cu acela al unui om. Se mai spune că Ijiraq trăiesc într-o lume aflată între viață și moarte și niciun om nu le poate găsi vizuina. Oricât de curajoși ar fi vânătorii inuiți, niciunul dintre ei nu va îndrăzni să își măsoare puterile cu această creatură crudă și nemiloasă. De aceea, copiii nu sunt lăsați iarna afară, după căderea întunericului.
Nuckelavee
Această creatură vine din Scoția, arată ca un centaur, numai că are două capete, fiecare cu un singur ochi care seamănă cu tăciunii aprinși. Mai groaznic, Nuckelavee nu are piele. I se văd mușchii, oasele și tendoanele, dar și sângele care îi curge prin vene. Vara, Nuckelavee nu au nicio șansă să se arate, pentru că sunt ținuți sub control, adică în grotele în care trăiesc, sub apă, de spiritul cel bun al verii, pe nume Sea Mither. Iarna, însă, terorizează întreaga Scoție. Se spune că Nuckelavee ucide cu respirația. Aceasta este atât de toxică, încât nici cel mai zdravăn om de pe Pământ nu îi poate face față. Tot acești Nuckelavee sunt vinovați de foametea sau de seceta ce se năpusteşte peste populație din vreme în vreme. Localnicii se feresc să îi spună numele și dacă totuși cineva greșește, imediat se spune o rugăciune specială, care îl va goni pe sinistrul Nuckelavee. Legendele scoțiene povestesc că niciunul dintre cei care s-au întâlnit cu această bestie a iernii nu s-a mai întors vreodată.
Pal-rai-yuk
Se spune că în insulele din Alaska își are sălașul un monstru marin cu totul ieșit din comun. Poartă numele de Pal-rai-yuk, are corpul de șarpe, șase picioare și trei aripi dorsale. Demonul poate sări din apă și la trei metri înălțime, așa că orice muritor care se află pe docuri și nu este la o distanță sigură poate fi înhățat imediat. Un detaliu interesant referitor la această creatură despre care se povestește și azi copiilor localnicilor este că poate fi chemată. Ca să apară, curioșii o pot striga din canoe sau pot străbate apa bătând cu bețe din lemn. Deși cea mai mare parte din an sălășluiește în adâncuri, în lunile de iarnă, Pal-rai-yuk poate înota prin zăpadă, așa că orice trecător o poate întâlni când nici nu se așteaptă.
Kallikantzaroi
Kallikantzaroii sunt ființe mitice care bântuie Grecia. Aceștia sunt mai degrabă pitici, un soi de gnomi care se străduiesc din răsputeri să fie răi. Ei locuiesc în centrul Pământului și toată ziua taie la copacul vieții, cel care asigură existența oamenilor. De fapt, ei vor să doboare acest copac mitologic, ca să ucidă astfel toți oamenii. În zilele solstițiului de iarnă sunt lăsați să urce la suprafața Terrei. Nu mănâncă oameni, nu îi blesteamă și nici nu îi sperie, însă le provoacă dezastru în casă. Sparg tot, aruncă lucruri pe jos, strică obiecte. Ca să se apere de acești pitici obraznici, oamenii atârnă câte o sită metalică deasupra ușii, în bătaia vântului. Cum Kallikantzaroi nu pot număra nici până la trei, atunci când dau de acele site se apucă de numărat găurile. Nu reușesc, o iau de la capăt și tot așa, până când apare Soarele și sunt nevoiți să se întoarcă în măruntaiele Pământului.
Yuki-onna
Nimeni nu știe ce fel de demon este Yuki-onna și de ce simte nevoia să chinuie oameni, dar se spune că este de o frumusețe uluitoare. Povestea sa a apărut prin secolul al XIV-lea: păr negru și lung, pielea albă ca de nea și ochi care nu se mai pot uita. Se mai spune că plutește, nu merge, pentru că nu lasă urme prin zăpadă. Apare din vânt și nimeni nu știe unde se duce. Cei care o întâlnesc sunt pierduți. Ei vor fi uciși de respirația de gheață a frumoasei femei. În urma lui Yuki-onna rămân numai cadavre înghețate. Unii spun că, dacă este nevoie, se întrupează într-o femeie care ține în brațe un copil mic și strigă către trecători să o ajute cu cel mic. Cei care vor cădea în capcană și mila îi va îndemna să atingă copilul vor cădea ca fulgerați la pământ, fără suflare. O simplă privire a demonului este de ajuns să bage pe vecie frigul în cel care a avut neșansa să se întâlnească cu frumoasa japoneză de gheață.