de Andrei Dicu şi Alexandru Brădescu
Vrăjitoria. Mit şi realitate. În copilărie, ascultam poveşti în care vrăjitoarele erau rele sau bune, ori prindeau forma „ursitoarelor”. În istorie, îndeletnicirea a avut un loc aparte, cu precădere pe vremea Inchiziţiei spaniole, când acuzaţii de practici „necurate” erau arşi pe rug. Apoi, ne-am „familiarizat” cu vedete din show-biz care aruncă mii de euro, sperând în minuni. Să aflăm, însă, ce reprezintă vrăjitoarele în mitologia românească.
Sevasteia a vindecat doctori bolnavi
Pe vremuri, atât druizii celţi, cât şi vrăjitoarele de pe meleagurile noastre se adunau la răscruci de drumuri sau în spaţii considerate sacre, unde îşi fierbeau poţiunile magice. Astăzi, apar cărţi şi filme documentare legate de aceste practici, ba chiar auzim că vedeta „X” a apelat la vrăjitoare ca s-o dezlege de blesteme. Mai mult, dacă deschizi aproape orice ziar, poţi găsi anunţuri în care vrăjitoarele descântă şi... încântă pentru diverse sume de bani. Spun că rezolvă orice problemă: dragoste, bani, carieră, sănătate. Dincolo de modă, rămâne, însă, o mare doză de mister. Nu demult, o vrăjitoare care trăieşte retrasă, într-o casă modestă dintr-un sat din Moldova, a oferit un interviu pentru un post de radio dedicat românilor din străinătate. Nu a dorit să-şi dea numele real, aşa cum refuzase să fie filmată, atunci când a fost solicitată de televiziuni. Spunea că nu are nevoie de publicitate, ci doar de plantele din care îşi pregăteşte licorile şi de biserică, pentru că nu face nimic fără credinţă. A vorbit sub pseudonimul „Sevasteia” şi a mărturisit că are peste 80 de ani, este văduvă şi că nu-i place apelativul „vrăjitoare”. Apoi a mărturisit: „Eu descânt un om bolnav, o femeie căreia i s-au făcut farmece sau o alta care are un copil plin de bube. Au fost cazuri de oameni bolnavi care au ajuns la mine pentru că nu se vindecaseră, deşi erau doctori. Eu i-am ajutat. În ghicitul în cafea nu cred. Nu văd în cafea dacă ai ochii verzi, căprui sau negri. La cărţi se vede omul brunet, blond cu ochii negri sau un roşcovan şi atunci îţi poţi da seama despre ce e vorba”.
Oamenii „fermecaţi” au puţine şanse de salvare
Vrăjitoarele vorbesc rareori despre cei pe care i-au scăpat de „frigări”. Potrivit aceleiaşi surse, „frigările” sunt „nişte frunze speciale care se bat într-un copac pe numele omului”. Se zice că omul căruia i s-au făcut farmece are puţine şanse să scape cu viaţă dacă nu vine în pripă la descântat. Nici doctorii nu-l mai pot salva. Doar Sevasteia şi altele ca ea o pot face, cu puterea lui Dumnezeu... „Uite Scriptura aici, eu am carte sfântă, nu umblu cu prostii. Întâi citesc acolo şi mă rog la Maica Domnului şi pe urmă mă apuc de descântat. Mă rog la Dumnezeu să mă ajute, să ajut şi eu la rândul meu omul să se facă bine, să meargă înspre bine, să nu moară. De la 11:00 până la 12:00 noaptea, atunci când e descântecul clar. Am învăţat şi eu tot de la o bătrână, de la o femeie de 130 de ani şi 115 kilograme. Am peste 30 de ani de când descânt. De când a murit bătrâna şi mi-a dat mie descântecul”, spune ea, de unde observăm că această „artă” e transmisă din străbuni.
„Şi diavolul tot de la Dumnezeu are putere!”
Se spune că, pentru a scăpa de farmecele din timpul ultimului an, fetele pot merge la fântână să scoată apă ţinând o lumânare aprinsă la găleată, doar în noaptea Anului Nou. Vrăjitoarea trebuie să rostească asupra lor „Nu scot apă, scot jocul şi norocul, cinstea şi voia bună!”. Cu acea apă, vrăjitoarele spală toate farmecele făcute de alţii. Sevasteia a fost întrebată de ce un om care trăieşte cu frica lui Dumnezeu poate face, totuşi, rău. „Şi diavolul tot de la Dumnezeu are putere. Cât e el de rău, tot Dumnezeu îl îndeamnă şi îi dă puterea să facă ce vrea. Apoi vine şi îi spune: «Ai făcut? N-ai făcut bine!». Deci Dumnezeu ştie că nu a fost ascultat, iar când a văzut că diavolul vrea să facă prea mult rău, l-a oprit şi aşa diavolul nu şi-a putut face de cap. Sunt şi oameni răi şi astfel Dumnezeu îi pedepseşte”, a argumentat femeia. Totuşi, Biblia condamnă aceste practici: „Eu v-am pus deoparte dintre popoare ca să fiţi ai Mei. Dar dacă un om sau o femeie cheamă duhul unui mort sau se îndeletniceşte cu ghicirea, să fie pedepsit cu moartea” (Levitic 20:26-27).
Ursita, un alt fel de vrajă
Credinţa populară oglindită în basme şi legende spune că la trei zile de la naşterea unui copil se adună ursitoarele. Ursita are rol de vrajă, pentru că ea influenţează cursul ulterior al vieţii, dar oferă şi opţiuni. În basmele populare, ursitoarele sunt, în general, trei, dar numărul lor poate ajunge şi până la 12. În cazul celor trei, „repartiţia” se face astfel: cea mare, ursitoarea-„şefă”, toarce firul vieţii. Cea mijlocie, soarta, rosteşte ce îi e menit nou-născutului, iar cea de-a treia, moartea, va rupe aţa, în locul în care va pleca acel care deocamdată abia s-a născut. În tradiţia noastră nu este atestată ideea că sfârşitul vieţii e predestinat, dar se poate spune că „omului i-a sosit ceasul”. Asta nu pentru că destinul său prevede să i se sfârşească viaţa, ci pentru că aşa s-a hotărât în transcendent. Ursitoarea este ambivalentă. Ea poate fi bună sau rea. De obicei se spune că acele trei femei au vârste diferite. Şi pentru că în această existenţă pământeană omul poate avea experienţe diverse, ursirea nu e întotdeauna pozitivă. Cu toţii traversăm stări de bine şi de rău, dar nu există persoană a cărei ursire să fie de un pozitiv absolut, pentru că omul trebuie să cunoască toate experienţele posibile.
„Masa ursitoarelor”, o superbă tradiţie populară
Una dintre cele mai frumoase tradiţii populare este „Masa ursitoarelor”, care cade în responsabilitatea moaşei, la trei zile după naşterea pruncului. Pe acea masă trebuie să se aşeze pâine, grâu, miere, vin şi o plantă. De obicei, se pune busuioc, care are o conotaţie sacră. De asemenea, se poate pune şi apă. Masa ursitoarelor este, în general, o masă vegetariană, nu un ospăţ. Este o legătură posibilă, de tip euharistic la modul metaforic, între aceste entităţi feminine, îmbrăcate în alb, de vârste diferite, care pot să fie frumoase sau urâte. Ursitoarele pot fi asimilate parţial zânelor, dar şi ielelor.
Sabina Ispas explică taina eminesciană
Poemul eminescian „Miron şi fata fără corp”, izvorât dintr-un basm popular, menţionează: „Dar deodată din perete/ Ies ursite ca pe-o poartă,/(…) Peste leagănu-i se-nclină/ Şi-ncepură a-l meni:/ Ca şi leii să fii tare/ Şi frumos ca primăvara,/ Să fii gingaş ca o floare,/ Luminos ca luna sara;/ Şi iubit să fii de lume,/ S-ai averi şi mare nume,/ Să te faci chiar împărat…” Academiciana şi folclorista Sabina Ispas a explicat continuarea: „Este cea mai frumoasă descriere a rolului mamei, la ursire. «Voi să-i daţi ce nimeni n-a avut vreodată», va cere mama. Şi ursitoarele vor spune: «Nebuno, nici nu ştii ce greutate atragi asupra lui!». Copilul urmează să caute ce nimeni n-a putut avea, pe frumoasa fără corp, un ideal estetic şi erotic, care poate împlini esteticul, dar nu poate satisface dorinţa erotică. În final, eroul moare de dorul a ceea ce această fiinţă mirifică nu-i poate oferi. Probabil Eminescu a sesizat raportul subtil pe care îl are mama cu fiul. Cultura noastră e atentă la echilibrarea rolurilor. Femeia are un rol foarte important în trasarea rolului în familie”.