de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu
De două ori nevastă și de cinci ori mamă, o femeie din Metz a reușit timp de 20 de ani să convingă mulțimile că e reîncarnarea Fecioarei din Orleans. Totul a început la cinci ani după arderea pe rug a celei adevărate!
Pentru francezi, ea nu putea avea decât destinul Mântuitorului
Aura Fecioarei din Orleans a exercitat o fascinație copleșitoare asupra poporului francez, care avea să ajungă până la idolatrie la foarte scurt timp după ce trupul ei a fost ars pe rug, de englezi, la 31 mai 1431. Mântuitoarea Franței nu ar fi putut avea, în mintea și în sufletul multora, decât un destin asemănător aceluia al Mântuitorului însuși. Poporul francez își dorea, spera, aștepta să o vadă din nou, înaintând prin mulțime, cu cămașa de zale pe trup și sabia Sfintei Ecaterina în mâna înălțată spre cer, conducându-l spre victorie. Se poate ca tocmai această dorință puternică să fi făcut ca, la numai cinci ani distanță, mulți să accepte reîncarnarea ei într-o altă tânără femeie. La 20 mai 1436, la Metz, s-a arătat mulțimii o fată care pretindea că ea este Ioana d’Arc, salvată de heruvimi din foc. Se pare că fata aceasta avea trăsături foarte asemănătoare cu cele ale adevăratei Fecioare din Orleans. Ori poate doar dorința oamenilor din popor ca ea să fie vie era atât de intensă încât, ca sub vrajă, vedeau ceea ce trebuia văzut. Tânăra a avut nevoie de numai o zi ca să-i convingă pe locuitorii din Metz asupra identității sale și de numai o oră pentru ca gentilomii orașului La Grange sur Ormes să-i dăruiască un cal de călărie și armură de luptă. Ca o ciudățenie, protectorul noii Jeanne d’Arc avea să fie însuși ducele de Burgundia, despre care gurile rele încă povesteau că... în cealaltă viață a ei, avându-l pe contele de Luxemburg ca intermediar, o vându-se englezilor (!). Dar păcatele ducelui aveau să fie spălate acum, iar acest Iuda al francezilor n-avea de ce să caute un copac de care să se spânzure.
Minuni sau magie?
Interesant este că, în acea epocă - poate și datorită protectoratului Burgundiei - la curtea de la Paris era pusă la îndoială identitatea acestei aventuriere. Era, deci, nevoie ca ea să săvârșească niscaiva minuni, pentru a-și dovedi grația divină. Unul dintre adoratorii săi înfocați, tânărul duce de Wurtemberg - pe care răuvoitorii l-au numit, în derâdere, „amantul falsei fecioare” (dar nimeni nu mai poate azi proba asta), a însoțit-o la Köln, unde totul era pregătit pentru uluitoarele probe. A rupt un giulgiu alb și apoi, din mâinile ei, acesta a ieșit din nou la iveală întreg, fără niciun fir dus. A spart apoi un pahar, pe care l-a scos din nou din căușul palmelor, fără nicio ciobitură. Astăzi am fi tentați să credem că e, mai degrabă, o măiestrie de iluzionist, însă inchizitorul din Köln, Kalteisen, a fost de cu totul altă părere. Tânăra care făptuia lucruri de neînțeles în piața orașului era... o vrăjitoare. Lui Kalteisen nu-i păsa de dubiile Parisului cu privire la identitatea acestei Jeanne d’Arc, în schimb era în mijlocul unei vânători de vrăjitoare, iar fata asta era vinovatul perfect. Falsa Jeanne d’Arc reuși să scape doar cu fuga (și cu ajutorul prietenilor ei burgunzi și luxemburghezi). Cam asta a fost în primul ei an de... Fecioară din Orleans. În următorii doi ani sigur fecioria și-a pierdut-o (dacă o fi avut-o atunci când a intrat în povestea asta!), căci s-a căsătorit cu cavalerul Robert des Armoises, alături de care și-a întemeiat un cămin liniștit, la Metz, locul primei sale apariții.
Un mareșal îi dă comanda unei companii de soldați
Se pare însă că viața de casnică, de nevastă, de stăpână a casei nu-i priește deloc acestei aventuriere (al cărei nume nu-l cunoaște nimeni cu adevărat, căci până și în actele căsătoriei o vom întâlni tot cu numele de Jeanne). În iulie 1439, la trei ani de la prima sa apariție, trage o fugă la Orleans, unde, cum-necum, convinge destul de mulți localnici (inclusiv dintre aceia care copilăriseră cu adevărata Fecioară) că este cine pretinde că este. Însă... în oraș trăiau încă neamuri ale celei arse pe rug în 1431, care au provocat-o cu întrebări al căror răspuns nu avea cum să-l știe. Fugi, dar nu ca să se ascundă, ci se duse tocmai la Paris, unde din nou mulțimea ieși pe străzi, aclamând-o. Ca să liniștească spiritele, regele puse să fie arestată și, după un interogatoriu (la care nu au lipsit mijloacele de tortură specifice timpului), mărturisi că nu e decât soția unui cavaler din Metz, mamă a doi copii, care înainte de a se da drept Ioana d’Arc dusese o mizeră existență de vagaboandă. Ciudat, dar, o dată această mărturisire făcută, falsa Ioana este eliberată. Face din nou turul orașelor franceze, unde este adeseori aclamată, iar faima ei și încrederea pe care poporul o are în ea crește din zi în zi, în ciuda afișelor cu declarația ei din Paris, care sunt lipite pe ziduri, la răspântii, în toată Franța. Ce vrajă ciudată pusese zăbranic pe ochii francezilor? Ori era, cu adevărat, Fecioara din Orleans, reîncarnată? Cert este un lucru: încrederea francezilor în ea este atât de mare, încât mareșalul Gil de Rais o ia, fără rețineri, în slujba sa, făcând-o comandantul unei companii.
Somată să nu mai îmbrace haine bărbăteşti
Se crede că, în 1440, Regele Carol al II-lea o primește, pregătindu-i, ca și Ioanei d’Arc, un test. Ca și la castelul Chinon, în 1429, el face schimb de haine cu un curtean, cerându-i-se aventurierei să-l arate cu degetul pe adevăratul rege. Dacă Jeanne d’Arc a avut parte de un semn divin, falsa Jeanne d’Arc a beneficiat de ajutorul unui preot, care i-a povestit că, în urma unui accident la vânătoare, regelui nu i se mai sudaseră bine oasele labei piciorului și era nevoit să încalțe într-un picior cizma și în celălalt un papuc de casă, din catifea galbenă. Prețios amănunt! Ce s-a întâmplat, totuși, la această întâlnire de taină nu se știe cu precizie. Cert e că, vreme de 17 ani, povestea ei a intrat în uitare. Ajunsă văduvă, femeia care în trecut pretinsese că e întruparea Mântuitoarei Franței s-a remăritat cu un oarecare Douillet. A fost o vreme o bună femeie de casă, până când, în ciuda vârstei, a celor două măritișuri și a celor cinci copii, iese din nou în lume, pretinzând același lucru: salvată din flăcări de heruvimi, Ioana d’Arc intrase în trupul și în spiritul ei. De data aceasta, mulțimile nu mai sunt de partea ei și este închisă în temnița din Naumur. De acolo este eliberată - pe cauțiune, am spune azi - de fiul vechiului ei protector, ducele Burgundiei, René d’Anjou. I se permite, chiar, să se stabilească în comitatul de Anjou, cu o condiție: vreme de cinci ani să nu mai îmbrace haine bărbătești și să nu mai pretindă că e reîncarnarea Ioanei. În prima zi de noiembrie a anului 1461 ea semnează documentul prin care acceptă condițiile ducelui. Și probabil că s-a ținut de cuvânt, căci de atunci cronicile franceze nu mai pomenesc niciun cuvințel despre ea...