de Andrei Dicu
- „Dumnezeu există şi cuvântul Lui a fost pentru mine cel mai bun tratament!“
Există moarte aparentă şi am aflat că există şi viaţa de apoi, deşi nu de puţine ori ne ciocnim de un soi de „pudoare”, de spaimă faţă de supranatural. Am cunoscut un personaj care pur şi simplu... a murit şi a înviat. Când l-am întâlnit, câţiva ani mai târziu, era perfect sănătos. Şi încă ceva: devenise un neobosit propovăduitor al lui Dumnezeu...
Totul a început cu o operaţie la colon
Marian Traicu este inginer de montaj la unul dintre studiourile tv bucureştene. Povestea pe care v-o relatăm s-a desfăşurat în anul 2006, însă până acum amicul nostru n-a dezvăluit-o nimănui. „Sunt căsătorit şi am doi copii, Ioana şi Martin. Însă, înainte de naşterea fetei, am fost operat de cancer în zona colonului. Totul a început în urma unor repetate scurgeri de sânge la scaun. Poate părea penibil, dar asta e boala şi trebuie să vorbesc ca atare. Am fost internat şi operat la Spitalul Militar. Două luni m-am simţit bine, dar după aceea mâncarea a început să nu mai aibă gust, ameţeam, nu aveam putere nici să stau în picioare, nici să mă sprijin. Nici apa nu-mi mai pria! Inima era parcă strânsă într-o plasă, o gheară nu-i dădea voie să-şi facă datoria... Medicul mi-a recomandat pastile, dar gheara îşi mărea presiunea, iar puterea de strângere creştea. Socrul meu a telefonat la Salvare, a anunţat diagnosticul şi timpul scurs de la operaţie, dar a primit de la dispecerat răspunsul: «Faceţi-i o morfină, că asta e situaţia! De ce mai telefonaţi?»”, debutează, dureros, povestea.
Desprinderea spiritului de trup
Prietenul nostru continuă: „În final, printr-o intervenţie, ne-au trimis o maşină acasă. Era sâmbătă, iar eu mă întorceam la spital, urma să fiu iar operat. Luni nu mai aveam nicio putere. Îmi simţeam corpul ca de plumb, iar picioarele nu mai făceau faţă. M-am urcat în pat, hotărât să nu mai cobor, chiar cu riscul de a muri. În clipa următoare, mi s-a întâmplat un lucru inimaginabil. M-am desprins de trup! În prima secundă, când sufletul a părăsit corpul, patru sau cinci persoane hidoase, îmbătrânite, au venit şi m-au condus în lumea cealaltă! Am trăit un chin de neimaginat. Am văzut oameni care arătau înfiorător, parcă aveau 1.000 de ani... Faţă de un bătrân de aici, erau mult mai în vârstă”.
Sufletul trece prin alt suflet
Marian a reuşit să ne stârnească nu doar interesul, ci şi curiozitatea, şi l-am rugat să continue: „Era o zonă întunecată, nu am văzut nicio rază de lumină, dar în bezna aceea puteam să văd. Era o obscuritate în care nu trebuia să te forţezi pentru a vedea. Când te întâlneai cu alt suflet, sufletul tău se speria, dar nu ocupa loc. Sufletul meu putea trece prin alt suflet, fără să rămână nimic dintr-unul în altul. După ce m-am perindat prin lumea asta, am uitat de familie. Am mers tot timpul, n-am stat. Hidoşeniile erau fixate în loc, nu aveau voie să se mişte. Plângeau şi jeleau în permanenţă. Scoteau nişte sunete groaznice şi, dacă ar fi putut, te-ar fi sfâşiat în bucăţi. Dar nu aveau voie! Erau ţinute acolo să sufere în veşnicie, într-o inutilitate continuă... Aveau un fel de a se mişca, balansându-se, fără a-şi urni picioarele. Începusem şi eu să mă balansez, să jelesc... Uitasem de familie, dar, după un timp, mi-am amintit de băiatul meu. Din gând, o voce nevorbită - e greu de explicat în cuvinte - ţipa după copilul meu: «Martin! Martin!...» Plângeam. Îmi era dor de el. Imediat, la vreo cinci metri în dreapta, s-a crăpat întunericul şi pe un diametru de 90 de centimetri a apărut lumina cerului, curată. În acea lumină a apărut băiatul meu, până la brâu. Era ca imaginea unui puţ. Eu eram cufundat în adânc, iar băiatul meu era sus, în gura puţului. Din acea jale continuă, în momentul în care mi-am văzut băiatul s-a făcut trecerea de la o suferinţă groaznică la o bucurie imensă. Un pământean nu-şi poate imagina! Atunci eram spirit, eram suflet şi o ştiam... Regretul meu era că există lumea cealaltă şi că eu nu pot să anunţ pe nimeni...”
Vocea Divinităţii i-a spus: „Du-te!”
Ce s-a întâmplat după acest moment? „Până atunci nu am avut nimic comun cu religia sau cu credinţa. Îmi plăcea să afirm că sunt ateu convins. Când a apărut băiatul, am vrut să pornesc după el. Atunci s-au repezit spiritele şi m-au ţinut. Culmea, printre ele se aflau şi doi vecini care trăiesc... Am trecut din nou de la bucurie la starea de suferinţă, de neputinţă, pentru că acele entităţi aveau voie să mă ţină. Era o luptă inegală. Brusc, s-a auzit o voce, care nu a spus decât atât: «Lăsaţi-l!» Imediat au plecat capetele în pământ şi au luat mâinile de pe mine. Aşa am făcut şi eu, pentru că nu puteam privi fiinţa supranaturală în faţă. Ştiam că, dacă mă uit în ochii ei, nu mai am nicio şansă să ies. Văzându-mă liber, nu-mi venea să cred. Vocea a mai spus: «Du-te!» N-am făcut primul pas până n-am promis că tot restul vieţii am să consider acea voce ca Stăpân, Creator Atotputernic şi Salvator. În momentul următor am păşit prin aer... Când mi-am îmbrăţişat copilul, băiatul a dispărut şi a reapărut corpul din patul spitalului. Nu m-am gândit dacă să mă întorc în corp sau nu. Totul a fost teleghidat... În momentul întrupării, am auzit pe cineva din salon: «Treziţi-l, că nu e acolo unde se visează!» După ce am reuşit să mă ridic, i-am telefonat soţiei să vină să mă ia din spital...”.
Curiozitatea ne-a dat ghes şi l-am întrebat pe interlocutor cum şi-a văzut corpul. Răspunsul a venit dezarmant: „Când sufletul părăseşte trupul, dispare tot ceea ce văd ochii în lumea materială. Apare viaţa de dincolo, puterea care ne comandă de la distanţă şi care totuşi e atât de aproape. Puterea divină lucrează cu precizie fantastică. Noi suntem controlaţi permanent. Corpul meu a apărut la o distanţă de câţiva metri, am intrat în el de jos în sus. Nu exista pat, etaj, pardoseală, numai umbra corpului. Deşi totul a durat o fracţiune de secundă, am avut impresia că acolo am stat o veşnicie. Dar am înţeles că Dumnezeu există şi cuvântul Lui a fost pentru mine cel mai bun tratament!”.
Amintirile experienţei îi sunt prezente ca şi cum s-ar fi petrecut ieri. Tocmai de aceea am insistat ca interlocutorul nostru să ne ofere mai multe detalii despre modul în care arată lumea de dincolo, văzută de el. „Să vă descriu imaginea unei femei, pe care o reţin mai bine. Părul de pe cap era ca de cânepă, foarte tare şi rar. Fălcile erau umflate şi lăsate în jos, precum muşchii unui rinocer. Nasul era mare cât un cartof, iar în momentul mersului i se balansa. Părul de pe mâini era lung şi rar. Totul arăta a năpârlit, a vechime, a groază. O hidoşenie care înspăimânta...”. Vădit timorat, interlocutorul nostru s-a oprit...
„Eram spirit, eram suflet şi o ştiam... Regretul meu era că există lumea cealaltă şi că eu nu pot să anunţ pe nimeni...“