de Cristi Șelaru

S-a născut în județul Vaslui, dar a intrat în cinul monahal în județul vecin, la Neamț. De acolo, după Revoluție, a plecat „să-L cunoască pe Dumnezeu” în Grecia, pe Sfântul Munte Athos. A revenit în țară după ce a suferit două operații în Germania. A stat în obștea de la Mănăstirea Antim până când a decis să facă și el o mănăstire ca în Sfântul Munte. A ales locul Ponor, din județul Alba. La 23 iulie, părintele Irineu Curtescu a împlinit 57 de ani. Pe ultimii 37 i-a petrecut numai în voia Domnului. A plecat de-acasă, de lângă cei șase frați, fără acceptul mamei. Am reușit să stăm de vorbă cu părintele Irineu într-una dintre vizitele sale la București. Chiar dacă e starețul mănăstirilor de la Ponor, acolo unde sunt două așezăminte monahale - una pentru maici și una pentru călugări -, părintele Irineu mai vine în Capitală pentru diverse activități.

„În Postul Paştelui am avut ispită mare”

- Părinte Irineu Curtescu, sunteți unul dintre duhovnicii despre care se aud numai cuvinte frumoase. Până aici cred că nu a fost deloc ușor. Care a fost începutul?

- Începutul e când te naști, dar îți voi spune altceva. Când am ajuns la mănăstire, în Postul Paştelui, am avut ispită mare. Nu eram învățat cu postul. Trebuia să postesc. Posteam cu fasole, borș, varză, magiun și mâncam de-a binelea. Dar, când am ajuns în Postul Mare, la schitul Sihla, în județul Neamț, unde eram, se mânca o dată în zi. Postul e de bază, e sfânt în mănăstire.

- E adevărat că ați fost ucenicul lui Paisie Olaru?

- L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru în anii ’80. Atunci, la început, când mă luptam să postesc, părintele Paisie mi-a zis să rabd, să mă obișnuiesc cu postul. Eu eram un mâncăcios. Nu am avut încotro. E greu.

„Am plecat de acasă la 19-20 de ani”

- La Sihăstria sau la Sihla ați fost ucenicul lui Paisie Olaru?

- La amândouă. La Sihla ne-am cunoscut, dar am stat puțin. Apoi, am plecat la Sihăstria. La mănăstire am ajuns printr-o scrisoare a lui Paisie. Am plecat de acasă la 19-20 de ani. Mama mea nu m-a lăsat să plec la mănăstire. El mi-a dat o scrisoare pentru părinți. Eram la o școală profesională și le spunea că o să aibă el grijă să o urmez și că o să plătească mănăstirea tot. Am și acum scrisoarea, am înrămat-o.

- De la Sihla ați ajuns la Sihăstria, unde a venit apoi și părintele Paisie.

- Da, am ajuns la Sihăstria în 1981 și părintele Paisie a venit și el la câțiva ani după. La Sihăstria l-am avut și pe părintele Ilie Cleopa. Am stat cu amândoi. Asta, până la 18 octombrie 1990, când Paisie a plecat la cele sfinte.

„M-am dus să-L cunosc pe Dumnezeu în Muntele Athos”

- De lângă Ilie Cleopa și Paisie Olaru ați ajuns pe Muntele Athos.

- De la Sihăstria am plecat pe Sfântul Munte în 1991. M-am dus să-l cunosc pe Domnul. Am stat acolo până în 1997, mai exact până la 23 decembrie 1997.

Discuția e întreruptă de un telefon de la mănăstire. Unul dintre frați îl ține la curent pe părintele Irineu cu tot ce se întâmplă în obște cât timp el e plecat. Acum se culeg afine. Părintele îi rânduiește. Starețul Irineu le spune ce să facă, însă le atrage atenția: „Să nu neglijați slujba”.

- Așadar, ați stat pe Muntele Athos la Prodromu, unul dintre cele două schituri românești.

- Am fost la Prodromu timp de aproape şapte ani. L-am avut stareț pe părintele protosinghel Petroniu Tănase. Și el era din Neamț și fusese, în trecut, și la Mănăstirea Antim. Aici, la schitul cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, m-am îmbolnăvit. Părintele stareț m-a trimis în Germania să mă operez. Am fost operat pe cord deschis și la plămâni. Apoi, a trebuit să revin în România.

„La Mănăstirea Antim am avut grijă de părintele Sofian Boghiu”

- Așa ați ajuns la Mănăstirea Antim, în Bucureşti?

- Da, pentru că părintele Petroniu de la Prodromu a spus să nu mai stau la Muntele Athos. După ce m-am refăcut, am fost adus la Mănăstirea Antim din București. Aici, l-am cunoscut pe părintele Sofian Boghiu, de care am avut grijă. I-am fost ucenic în ultimii doi ani de viață. I-am dat mâncare cu lingura, pentru că nu mai putea nici să se hrănească. După ce a trecut la cele sfinte, la 14 septembrie 2002, am rămas eu în chilia sa. Am stat la Antim până la 11 august 2008, când am plecat la Mănăstirea Ponor din Alba.

- Părinte, umblă vorbe că nu ați plecat de bunăvoie de la Mănăstirea Antim. Cât de adevărate sunt?

- Da, știu și eu că s-a scris pe diferite site-uri, dar a fost exact invers. Eu nu am școală, asta e marea neputință a mea. Mai-marii Bisericii nu au vrut să mă lase să plec. Au vrut să mă păstreze. „Să nu care cumva să pleci!”, așa mi-a zis Patriarhul. Eu am vrut să plec, să fac mănăstirea de călugări de la Ponor.

„Părintele Paisie mi-a dat o scrisoare pentru părinți. Eram la o școală profesională și le spunea că o să aibă el grijă să o urmez și că o să plătească tot.Am și acum scrisoarea, am înrămat-o” (părintele Irineu Curtescu)

„Duhul la duh trage, trupul la pământ trage“

- Revin la câteva cuvinte ale părintelui Paisie. Zicea că oamenii se îngrijesc mai mult de carte decât de practică. Fiind spuse acum 30 de ani, cât de actuale mai sunt ele?

- Așa zicea Paisie: „E multă școală, puțină practică”. Ne e mai ușor să învățăm decât să ascultăm. Cuvintele sunt foarte valabile. Cuvântul lui Dumnezeu e valabil mereu. Mult le place oamenilor să învețe, dar e mai greu să facă metanii, închinăciune, să stea în biserică. Se dă o luptă între corp și suflet. E mai comod să citești. Oamenii de azi asta caută, ce e comod.

- Mulți credincioși se plâng că nu pot să facă tot canonul dat de preot. Cum facem să fie mai ușor?

- Eu caut să fac închinăciune. Să stau în biserică o noapte întreagă. Și eu caut ce e mai ușor. Noi nu căutăm ce e duhovnicește pentru că e greu. Și de ce e greu? Pentru că noi suntem trupești, nu suntem duhovnicești, că, dacă am fi, ar fi mai ușor. Duhul la duh trage, trupul la pământ trage.