de Carmen Ciripoiu
Cu urme de gloanțe sau chipuri nefăcute de mâna omului, afumate sau fresce înjunghiate, în fața sfintelor icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului de pe Sfântul Munte Athos, toți ne găsim însănătoșirea sau pacea sufletească. Cu evlavie să ne plecăm capetele și în fața icoanei Maicii Domnului Esfagmeni (sau Maica Domnului Înjunghiata) atât la 21 ianuarie, când este prăznuită, cât și în orice moment al vieții noastre. Pentru că ea este o fereastră deschisă spre Dumnezeire.
Amestec de candoare și durere
Despre Maica Domnului Esfagmeni nu poți vorbi oricum. E prea plină de smerenie. Când o privești te cutremuri, dar în același timp simți că, în orice colț al lăcașului sfânt te-ai duce, te învăluie cu dragostea ei, ocrotindu-te chiar și în cele mai ascunse unghere, acolo unde nici măcar nu o mai zărești. Icoana făcătoare de minuni Esfagmeni (Înjunghiata), care datează din secolul al XIV-lea, e sufletul Mănăstirii Vatoped din Sfântul Munte Athos. Prin ea respiră Sfinții Părinți și de la ea se hrănesc împreună cu pelerinii. Ochii Maicii te strivesc uneori cu tristețea lor. Își privește fiul topită de iubire, dar și de durerea patimilor la care știe că va fi supus. Sau poate mai simte încă împunsătura acelui cuțit care nu i-a zdrobit doar fața-i sfântă, ci și inima. Acest amestec de candoare și durere îi dă icoanei Maicii Domnului Înjunghiata acea trăire uriașă, în fața căreia orice alt cuvânt e de prisos.
„Și îndată, se deschise rana și țâșni, ca dintr-un trup viu, sânge din belșug”
În fața cuvântului nepieritor al Maicii Domnului Înjunghiata faci ascultare tot timpul. Ea e nădejdea fără sfârșit, Miluitoarea, cea căreia îi poți adresa și cele mai grele rugăminți. E de ajuns o singură lacrimă vărsată și devine grabnic ajutătoare. Maica Domnului Înjunghiata e parcă înfiorată ca un suspin. Oare ce să faci mai întâi când ajungi în fața Dumnezeirii? Să o mângâi cu privirea, să-i săruți mâinile ca niște aripi de înger sau să te pleci la picioarele ei și să-ți mărturisești păcatele, asemenea celui ce i-a înfipt cuțitul în obrazul sfânt? Cândva, un ierodiacon care trăia în mănăstire, obosit după o noapte de priveghere, ceru trapezarului puțină pâine pentru a-și astâmpăra foamea care nu-i dădea pace. Refuzat pentru că nu era vremea mesei, acesta a luat un cuțit în mână și și-a vărsat mânia asupra Sfintei Icoane a Maicii Domnului, străpungând fără milă, cu mâna nelegiuită, obrazul drept, aproape de ochiul Maicii, urlând plin de ură: „În deșert mă obosesc slujind și ostenindu-mă în fiecare zi ca să îngrijesc biserica aceasta, căci nici măcar puțină pâine nu-mi dai, spre a-mi potoli foamea”. „Și îndată, prin minunile ei, Prealăudata Stăpână, se deschise rana și țâșni, ca dintr-un trup viu, sânge din belșug”.
Veșnic iertătoare
Sângele care a țâșnit din rană l-a stropit pe nelegiuit în față și l-a orbit pe loc. Înțelegând minunea, ierodiaconul a căzut, plin de durere, în fața icoanei și, lovindu-se cu capul de marmură, și-a dorit moartea. Înspăimântați de cele întâmplate, Sfinții Părinți au privit înmărmuriți sângele care nu mai contenea să curgă din icoană, cuțitul înroșit și pe fratele lor zăcând la pământ, blestemându-se ca un îndrăcit. În același timp, chipul Maicii Domnului devenea tot mai palid, asemenea unui om din care se scurge viața. Încremeniți de teamă, monahii au căzut la picioarele Maicii Domnului Înjunghiata și o noapte întreagă au rugat-o să-și înceteze mânia asupra nesăbuitului ierodiacon, cerând milostivire pentru nelegiuirea săvârșită de acesta. Trei ani a stat călugărul în orbire, până când Născătoarea de Dumnezeu a hotărât să se arate în vedenie egumenului mănăstirii, mărturisind că nefericitul a fost iertat și va fi tămăduit, fiindu-i redată vederea. Potir al Dumnezeirii, Maica Domnului Înjunghiata știe întotdeauna necazul și durerea oricui își ridică gândul la ea. Trebuie doar să i se ceară ajutorul…
Mâna vinovată a rămas şi astăzi neputrezită
Ca să-și amintească mereu de nelegiuirea făcută celei care o iubea nespus, ierodiaconul și-a petrecut restul vieții într-o strană din partea opusă icoanei, unde se tânguia mereu pentru fapta sa, până când a auzit dinspre milostiva frescă înjunghiată următoarele cuvinte: „Ți s-a iertat păcatul, însă mâna ta cea îndrăzneață să rămână uscată în vremea vieții tale, iar după moarte - nedestrămată”. Și așa a fost. La trei ani după ce a trecut la cele veșnice, când monahul a fost deshumat, trupul îi era destrămat, dar mâna rămăsese intactă. Inițial, mâna neputrezită s-a păstrat în biserica mare a Mănăstirii Vatoped, însă, pentru că pelerinii o socoteau Sfinte Moaște și se închinau ei, călugării au așezat-o deoparte, într-un paraclis.