de Carmen Ciripoiu
Există sfinți pe care doar dacă-i privești te regăsești pe tine însuți și simți că trăiești la limita dintre Cer și Pământ. Unul dintre acești mari iubitori ai Domnului este și Sfântul Gherasim de la Iordan, prăznuit cu cinste și cu evlavie la 4 martie al fiecărui an.
Apărător al ortodoxiei
Veritabil ascet și mărturisitor al dreptei credințe, Sfântul Gherasim de la Iordan, numit pe drept cuvânt de contemporanii săi slava pustnicilor, era de neam din părțile Litiei. Deși a primit o educație înaltă de la părinții săi, Gherasim a simțit de tânăr o incredibilă chemare către viața monahală și s-a retras în pustiul Tebaidei, în Egipt, în apropierea Râului Iordan, devenind unul dintre cei mai aprigi apărători ai ordotoxiei în fața tuturor formelor de erezie care erau răspândite prin intermediul unor călugări căzuți de la dreapta credință. O vreme s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Sfântul Gherasim. Însă, voind Domnul, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului în „Viaţa Cuviosului Eftimie”: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieţii monahiceşti le trecuse şi bine se nevoise asupra necuratelor duhuri. Acela, biruind şi izgonind pe diavolii cei nevăzuţi, a fost împiedicat şi amăgit de diavolii cei văzuţi, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numeşte Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălăşluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învăţătura dreptei credinţe, a lepădat vătămarea eretică şi s-a întors la dreapta credinţă, căindu-se foarte mult de înşelăciunea sa de mai înainte”.
Primul lăcaș sfânt ridicat pe Valea Iordanului
Înălțată la poalele munților din Deșertul Iudeii, Mănăstirea Sfântului Gherasim de la Iordan, întemeiată de acesta în anul 455, pentru a servi ca așezământ tuturor pustnicilor, este primul lăcaș sfânt ridicat pe Valea Iordanului. În acest loc, Sfântul Gherasim de la Iordan a fost primul dintre ucenicii lui Iisus care a reușit să îmbine două moduri de viață monahală: cel cenobitic și cel în lavră, și a dat și o serie de regulamente monahale pentru călugării săi. În secolul al VIII-lea, mănăstirea avea doar zece călugări, iar, în timp, vitregiile vremii au făcut ca zidurile acesteia și clădirile să se deterioreze drastic. O nouă biserică a fost înălțată în timpul Patriarhului al IX-lea al Ierusalimului, care a folosit pentru reconstrucția acesteia vechile pietre și materiale. De altfel, în interiorul bisericii centrale se păstrează și astăzi o parte dintre mozaicurile originale. Tradiția locului spune că în ctitoria lui Gherasim de la Iordan ar fi poposit chiar Maica Domnului împreună cu Iosif și cu Pruncul Iisus, în drumul lor către Egipt. De frica lui Irod, aceștia s-au adăpostit în lăcaș pe timp de noapte. În cinstea acestui minunat fapt, călugării au zidit o capelă subterană, Capela Maicii Domnului, chiar pe locul unde a înnoptat Fecioara Maria. De-a lungul timpului, în jurul acestei mănăstiri au trăit Sfânta Maria Egipteanca, Sfântul Cuvios Zosima, dar și doi sfinți români: Sfântul Cuvios Iosif de la Bisericani și Sfântul Ioan Iacob Hozevitul de la Neamț.
Rânduiala monahicească
Călugării anahoreți, care au ajuns lângă Cuviosul Gherasim, au ținut cu sfințenie regulile impuse de acesta. Astfel, cinci zile pe săptămână, fiecare stătea în chilia sa singur, în tăcere, și avea voie să mănânce doar pâine, curmale și apă. „Foc nu aveau voie să aprindă în chilia lor, ca nici cugetul să nu dorească altceva decât închinare Domnului”. Singurul lucru la care primeau dezlegare era împletirea de frânghii, de coșuri și de pânze pe care le aduceau în mănăstire sâmbăta și duminica și luau materiale de lucru pentru următoarea săptămână. De asemenea, sâmbăta și duminica erau singurele zile când călugării aveau voie să consume mâncare gătită și să bea vin pentru întărirea trupului. În ceea ce privește vestimentația, existau două moduri de viețuire. Călugării care stăteau în sihăstrie aveau binecuvântarea să poarte sandale, spre deosebire de cei care locuiau în lavră. Cei singuratici foloseau sandalele doar în lungul drum de la chilia lor până la mănăstire sâmbăta și duminica. Atât de tare era sărăcia, încât orice călugăr avea doar o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas cu apă. Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu închidă ușa, ci să lase ușa deschisă, ca oricine ar fi voit să ia ce-i plăcea din acele lucruri.
Un leu, ucenicul favorit
Istoria povestește că unul dintre cei mai dragi ucenici ai Sfântului Gherasim de la Iordan a fost un leu, cunoscut sub numele de „Leul Sfântului Gherasim”. Se spune că animalul a fost ajutat de iubitorul Domnului când avea înfiptă în picior o așchie mare de lemn. Din acel moment, leul nu s-a mai despărțit de binefăcătorul său, slujindu-l cu credință. Atât de multă încredere a prins Gherasim în prietenul său, că i l-a dat în grijă pe catârul care aducea apa Sfinților Părinți de la Sfântul Iordan pentru trebuință. Doar că, într-o zi, leul s-a depărtat de catâr și a adormit la soare. Din întâmplare, trecând din Arabia nişte negustori cu cămile, au văzut catârul singur și l-au luat. Mâhnit, leul a apărut în fața avei Gherasim, care, gândind că cel mai drag ucenic al său s-a înfruptat din catâr, a poruncit ca pe coama lui să fie pus acel vas mare cu care era adusă apa de la Iordan. După puțină vreme, negustorii din Arabia care luaseră catârul au trecut iar cu cămilele prin Sfânta Cetate a Ierusalimului și au fost recunoscuţi de leu, care a recuperat animalul și l-a dus la Gherasim. „În zadar am ocărât leul”, a spus atunci Gherasim și a numit leul Iordan. Animalul i-a rămas credincios până la moarte stăpânului său, iar în momentul trecerii în neființă a lui Gherasim de la Iordan, fiara s-a întins pe mormântul acestuia și, răpus de durere, a trecut și el la cele sfinte. Nu se puteau despărți nici dincolo de moarte…