de Carmen Ciripoiu

În ultima perioadă, avortul a devenit războiul discret purtat împotriva celor mai inocente ființe omenești. Gândim că micuța ființă plămădită nu știe și nu simte nimic atunci când devine victima distrugerii noastre conștiente. Uităm că părinții care își omoară pruncii nenăscuți își nimicesc, de fapt, singuri continuitatea vieții și pomenirea lor pe acest pământ…

Bucuria…

De astăzi trebuia să înceapă viața mea. Mami și tati nu știu încă de faptul că eu exist. Sunt mai micuță decât semințele unui măr, dar totuși trăiesc. Voi fi o fetiță cu părul creț și ochii... încă nu știu ce culoare vor avea, dar sigur vor fi frumoși cum îi are tati... Deja știu ce trăsături voi avea, dar cel mai mult știu că voi iubi florile, la fel ca mami... unii cred că nu sunt reală, că doar mama există, însă eu știu că nu e așa. Și eu, și mami trăim, chiar dacă nu se vede acum. Cred că astăzi am deschis pentru prima dată gurița, și ce credeți? Peste doar un an voi zâmbi pentru prima dată... și mai târziu voi putea să vorbesc. Sper că nu atât de mult ca tati... nu știu însă care va fi primul cuvânt pe care îl voi spune: „Mama? Tata?” Ce bine ar fi dacă aș putea să le spun pe amândouă în același timp, să nu se întristeze niciunul... Azi am simțit că ceva bate, cred că e inima mea. Așa va fi oare până la sfârșitul vieții mele? Am mai crescut cu o zi și cred că au început să mi se contureze mânuțele și piciorușele. Sper să le am frumoase, și mami, și tati am auzit că le au. Dar va trebui să mai aștept ceva timp până ce amândoi mă vor lua în brațe, pentru că am auzit că le e cam frică, pentru că sunt mult prea mică... Mami cred că știe că va avea un bebeluș, am început să simt asta. Oare tati a fost anunțat? Ce fericită trebuie să fie!

Ceva m-a ucis!

Mami, chiar te bucuri că voi veni pe lume? Dar tu, tati? Mă mai vrei? Mi-ați căutat un nume? A, am uitat, numele mi l-ați găsit de mult, e unul special, mi-a spus îngerașul meu… mă așteptați doar pe mine. Am venit... Ce fericită sunt! Mă întreb ce fel de păr are mami, pentru că aș vrea să semăn cu ea... Deocamdată este cam mult întuneric aici unde sunt, dar am înțeles că afară va fi mereu doar lumină, doar flori, dar... cel mai mult îmi doresc s-o văd pe mami. Cum arăți, mami? Oare tati aude șoapta inimii mele, chiar dacă sunt doar cât un grăunte de mazăre? Vei avea o fetiță sănătoasă, tati, care te va iubi la fel de mult cât te iubește mami, îți promit. Dar astăzi ceva m-a ucis... dintr-o dată am simțit că... De ce? Mami? Tati? Unde sunteți? Doar vă iubesc atât de mult...

Cum alinăm mâhnirea din suflet

Se spune că, dacă aduci pe lume o viață, Dumnezeu îți pune lucrurile la punct. Contrar acestui lucru, zilnic, în clinicile din România se sting sute de vieți în urma avortului. Sunt multe cauze care duc la luarea acestei decizii pripite: depresia alimentată de lipsa sprijinului celorlalți, lipsurile materiale, simptomele sarcinii și, nu în ultimul rând, temerea conform căreia o mamă singură nu va mai avea pretendenți pentru căsătorie. Și atunci, femeia omite realitatea, faptul că în pântecele sale se află o viață. Nu vrea să știe despre urmările avortului, nu o interesează decât cum să scape de marea problemă. Problema care e, de fapt, o binecuvântare! Poate pe moment nu se întâmplă nimic, tânăra încearcă să îngroape trecutul și să meargă mai departe, dar constată că vechile amintiri legate de pruncul ucis ies la suprafață cu o și mai mare putere. Cum ne vindecăm de sindromul postavort? Avortul nu se uită, dar se vindecă doar atunci când femeile ajung la un duhovnic. Și singurele șanse de a-și trata sufletul sunt: pocăința, spovedania și împărtășania. Așa reușesc, uneori, să scape de coșmarurile în care-și văd pruncii rupți în bucăți… Da, avortul se iartă, spun unii părinți. Dacă femeia care a făcut marele păcat nu continuă cu avorturile. Unul îi este suficient cât să o chinuiască o viață întreagă. Și dacă aduce pe lume un alt copil în locul celui pe care l-a ucis. Pentru că nu există bucurie mai mare în Cer când un copil se naște pe Pământ.

Canon de pocăință

Dumnezeu creează sufletul și trupul în clipa când s-a zămislit el în pântecele maicii sale. (…) Mare urgie a lui Dumnezeu vine peste casa și peste femeia care își omoară copiii, spun Sfinții Părinți. De aceea, și canonul dat de aceștia femeilor care-și omoară pruncii este foarte aspru. În primul rând, pentru că micuțul, care este suflet din momentul zămislirii, moare nebotezat. Deși majoritatea preoților opresc femeia de la Sfânta Împărtășanie câțiva ani, s-au întâmplat cazuri în care aceştia i-au dat păcătoasei canon pentru toată viața. Alți preoți consideră că un canon cu un rezultat foarte bun este repetarea rugăciunii „Tatăl Nostru” de cât mai multe ori pe zi. În cazurile grave ajungând chiar la 100 de ori… Există chiar un Acatist de pocăință pentru copiii avortați, care trebuie respectat și citit cu sfințenie. „Cela ce ai purtat neputințele noastre, primește întru pocăință pe cea care se cucerește Ție, rugându-se și strigând din adâncul sufletului. Doamne al meu, Doamne, Bucuria mea, miluiește-mă pe mine, cea căzută!”.

Femeia care a lepădat pruncul cu voie trebuie să meargă neîntârziat la duhovnic și să-și mărturisească păcatul. Femeia care leapădă fără de voie pruncul trebuie să meargă la preot fără întârziere, pentru a i se citi rugăciunea de dezlegare

Fătul chiar îşi simte sfârşitul…

Un binecunoscut medic american, Bernard Nathanson, directorul unei mari clinici în care se efectuau nu mai puțin de 30.000 de avorturi pe an, a realizat un lucru incredibil: a filmat cu ultrasunete avortul unui făt de trei luni. Prin acest lucru doctorul a demonstrat ceva uimitor și anume că fătul simte apropierea instrumentului ucigaș. În acele momente, bătăile inimii cresc de la 140 la 200 pe minut, iar micuțul, în încercarea disperată de a-și salva viața, deschide larg gura. Un strigăt mut, de disperare, de care multora dintre noi nu ne pasă…

Monumentul copilului nenăscut

La 28 octombrie 2011, în orașul slovac Bardejovska Nova Ves, a fost inaugurat un monument cu totul deosebit, intitulat „Copilul care nu s-a mai născut niciodată”, realizat de sculptorul Martin Hudáček, la inițiativa unui grup de femei care regretă că, într-un anume moment al vieții lor, au „ales” să-și avorteze copiii. Sculptura exprimă nu doar regretul și pocăința mamelor care au avortat, ci și iertarea și dragostea copilului nenăscut pentru mama sa, și a impresionat întreaga lume.