de Carmen Ciripoiu
„Deschideți-vă voi porți ale Iadului, ca să intre Împăratul măririi”. Așa suna glasul preoților închiși în închisorile comuniste dintr-un singur motiv: îl iubeau pe Hristos mai mult decât propria viață. Dar când ești atins de Duhul Sfânt, nu te mai interesează nicio mizerie... Așa au ajuns sfinții închisorilor să creeze mănăstiri din puşcării. Așa am ajuns noi, astăzi, să ne închinăm sfintelor lor moaște în fiecare an, la data de 14 mai.
Murmurând Evanghelia lui Matei…
În întunericul zidurilor negre și reci, nimeni nu le auzea suspinul, strigătele, plânsul fără oprire. Doar Iisus care stătea de vorbă cu ei toți, transformându-i din pescari în apostoli și din păgâni în mucenici. Aceștia sunt sfinții martiri ai închisorilor comuniste. Părinți care au intrat în pușcării cu fragmente din Sfânta Scriptură ascunse în hainele ponosite; părinți care atunci când primeau o foaie cu un fragment din Evanghelia lui Matei o învățau pe dinafară, iar când începeau să o murmure, de teama de a nu fi auziți, părea că toată celula plânge la rugăciunile lor; părinți care au intrat în temniță cu picioarele goale, legate cu lanțuri, și mintea ce căuta puterea să îndure anii grei care-i așteptau. Cu biciul lui Pilat încercau să le ia viața, speranța, credința, dar au preferat însingurarea și suferința pentru a-l urma pe Domnul. Bătuți și schingiuiți, internați în spitale de psihiatrie sau în temnițe întunecate ca acelea de la Aiud, Pitești, Târgu Ocna, Periprava, Râmnicu Sărat sau Jilava, Sfinții Părinți, alături de intelectuali ai vremii, erau obligați să suporte cele mai cumplite scenarii ale comuniștilor, uitând până și visele, dar niciodată legământul făcut lui Hristos.
Mucenicii răbdători
Atât de mulți sunt sfinții închisorilor comuniste, încât nici acum, după atâția ani, nu le știm numărul sau numele. Așa s-a vrut. Ca ei să dispară de pe fața pământului ca și cum nu ar fi existat vreodată. Dar mucenicii răbdători chiar și fără cruce la mormânt ne dau de veste când nu ne așteptăm. Și, dintr-un craniu care, pentru unii, nu reprezintă decât o amintire a unui om care a avut suflet cândva izvorăsc, când Domnul voiește, picuri de mir ce spun totul. Alt sfânt voiește a fi descoperit și, asemenea lui Iustin Pârvu, Adrian Făgețeanu, Florea Mureșan, Arsenie Papacioc, Sandu Tudor, Ioan Iovan, Dumitru Stăniloaie, Nicodim Măndița, Sofian Boghiu, Arsenie Boca, Gheorghe Calciu sau Gherasim Iscu, stareţul Mănăstirii Tismana, care a murit în celula din Târgu Ocna, ţinând în braţe şi mângâindu-l pe torţionarul său, un anchetator de Securitate, ajuns, printr-o ironie a sorţii, coleg de celulă chiar cu părintele, să fie adus la lumină. S-a săturat de atâta întuneric…
Glasul tăcerii asurzitoare
„Toţi umblăm după fericire. Toţi o dorim, toţi o căutăm. Intru direct în intimitatea sufletelor voastre. Căutaţi fericirea în sufletele voastre. Nu o căutaţi în afara voastră. Să nu aşteptaţi fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălăşluieşte Domnul Iubirii, Iisus Hristos. Dacă veţi aştepta fericirea din afara voastră, veţi trăi decepţii peste decepţii şi niciodată nu o veţi atinge. Să vă spun atât: Căutaţi Iubirea şi trăiţi-o cu multă smerenie”. (Valeriu Gafencu - Penitenciarul Aiud, 15 mai 1946). Câtă durere se pot ascunde în asemenea vorbe pline de duh? În ce se transformase inima securistului când i-a smuls părintelui Adrian Făgețeanu de opt ori cruciulița de la gât în momentul anchetei, privindu-l cum se repezea de fiecare dată la coșul de gunoi, cu mâinile tremurânde, pentru a o recupera, fără să schițeze niciun gest când era lovit ore întregi, fără milă, cu pumnii și cu picioarele? Ce înseamnă iubire necondiționată? Incredibilul gest al lui Valeriu Gafencu, care a renunțat la sticluța sa de streptomicină ce ar fi putut să-l țină în viață, fiind bolnav de tuberculoză, în favoarea unui frate de suferință, Wurmbrand, fapt care a făcut ca evreul să iasă teafăr din temniță, iar părintele să moară măcinat de boală.
Sfânta Cuminecătură
Trăirea duhovnicească nu o poate explica aşa cum se cuvine decât însuși părintele Gafencu, a cărui figură semăna cu cea a unui sfânt bizantin: „Îmi amintesc că era noapte când am căzut în genunchi, cu fruntea plecată în pământ şi inima zdrobită, într-un hohot de plâns... Simţeam că îmi pierdusem toată încrederea în oameni. Suferisem într-un chip îngrozitor. Îmi dădeam perfect de bine seama că mă găseam întru adevăr. Pentru ce, dar, sufeream?! Din tot sufletul meu plin de elan rămăsese întreagă Iubirea. (…) Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine... Văzându-mi toate păcatele, am simţit nevoia de a le striga în gura mare, de a mă lepăda de ele! Şi o pace adâncă, un val sublim de lumină şi dragoste mi s-a revărsat în inimă! (…)”. Câtă cinste și evlavie poate primi din partea noastră părintele Calciu, care a prelungit cu sângele său viața unui coleg de celulă, Constantin Oprișan? Sau părintele Ioan Iovan, care cobora cu ajutorul unei sfori Sfânta Cuminecătură pe fereastra celulei, împărtășindu-și astfel frații de suferință și, într-un final, demonstrând că și cel mai ateu gardian de la Aiud a putut fi creștinat?
Aiudul plânge și acum cu lacrimi de sânge
Procesul la care erau supuși înainte de a fi aruncați în pușcăriile comuniste era un spectacol grotesc, cu deznodământ prestabilit, în care parcă nu omul în sine era scos la judecată, ci sufletul și credința sa. Aceste două lucruri nu puteau securiștii să le ia niciodată cu adevărat. Și atunci se transformau în criminali, care sfâșiau totul. Cel mai frecvent, preoții erau condamnați pentru uneltire împotriva orânduirii socialiste, o infracțiune care aducea cu sine o suferință enormă. Cruzimea la care au fost supuși și batjocoriți Sfinții Părinți în Închisoarea Aiud nu poate fi descrisă în cuvinte. O singură privire considerată nelalocul ei, și deținutului i se băteau cuie în corp, iar multiplele lovituri aplicate făceau ca oasele să arate ca fiind cioplite. Călăii nu aveau limite în a arăta că pot și mai mult, așa că, nu de puține ori, râdeau în hohote în timp ce tăiau calote craniene, bucăți din mâini și din picioare, când loveau în creștetul capului folosind o măciucă plină de cuie, când rupeau coaste sau smulgeau cu un clește o așchie de os din femur, nu ca omul să fie omorât, ci doar să se distreze pe seama acestuia când vedea că are parte de dureri ce duceau la nebunie.
Aruncați în gropi comune
Dar toate aceste lucruri care par incredibile nu erau de ajuns, așa că trupurile translucide, scheletice, ale Sfinților Părinți erau târâte zeci de metri, apoi împunse cu o suliță, pentru a fi convinși că aceștia au rămas fără suflare. „Vrei credință? Mori, nenorocitule, în numele ei”, auzeau ca prin vis Sfinții Părinți a căror dorință era una singură: să ajungă cât mai repede la Domnul. Doar acolo liniștea lua locul chinului sufletesc și trupesc. Finalul era apoteotic: morții erau aruncați unii peste alții în gropi comune, la marginea orașului, într-un loc ce poartă și astăzi numele de Râpa Robilor. Așa au trăit, la Aiud, între raiul din ei și infernul din suflet, Nichifor Crainic, părintele Daniil Tudor, stareţul Mănăstirii Rarău, zdrobit în bătăi cu bocancii şi cu bastoanele, timp de patru ani, fiind singurul preot din închisoare ţinut în lanţuri, părintele Ilarion Felea, marele duhovnic al Clujului, poeții Radu Gyr şi Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu și mulți alții. Dar credința lor a depășit barierele libertății…
Crucea suferinței românești
„Fericiți cei prigoniți pentru dreptate” scrie cu litere negre, deasupra ușii bisericii din inima monumentului ridicat, în memoria victimelor din închisori, de la Râpa Robilor, numit sugestiv Calvarul Aiudului. Masiva construcție cu șapte perechi de cruci mai mici, ce poartă pe brațele lor o altă cruce uriașă, crucea suferinței românești a fost „începută la 28 octombrie 1992, terminată la 14 septembrie 1999, pentru cinstirea memoriei deținuţilor politici morți în timpul regimului comunist în Închisoarea Aiud și în închisorile unde nu s-au înălțat memoriale, iar numele lor nu au fost săpate în piatră, pentru aduceri aminte”. Aici și timpul pare că s-a oprit în loc… Doar clopotul uriaș bate mereu în amintirea celor fără de morminte.
Sfinți în zeghe
Pereții capelei nu au fost destul de încăpători pentru a cuprinde toate plăcile cu numele celor care și-au dat sufletul în mâinile Domnului… au fost mii de mucenici… Așa că alte plăci au fost montate în osuarul alăturat. Dar nici pe departe să fie trecut numele tuturor care s-au ostenit întru Domnul. Dintr-un motiv pe care doar Dumnezeu ni-l poate spune, cineva nu dorește să desferece odată pentru totdeauna arhivele, astfel încât numele tuturor celor prigoniți să fie aflate, iar aceștia să-și găsească liniștea. Într-o mică încăpere ce se află perete în perete cu altarul bisericii, sub o icoană a Maicii Domnului, chipurile câtorva sfinți în zeghe și cu lanțuri la picioare par a povesti toată oroarea prin care au trecut. Iar de o parte și de alta a Icoanei Maicii noastre, pe rafturi de sticlă, stau aşezate cuminţi oasele sfinţilor de la Aiud. Într-un colţ, din spatele unei uşi de celulă ferecată în fier, uşa cu numărul 29, se aude parcă și acum: „Doamne, facă-se voia Ta”. Se spune că aici, în acest loc sfânt, orice dorință, indiferent cât de grea ar fi, sfinții o împlinesc. Atât îți cer: să ai sufletul curat și lacrimi de pocăință.
Invidie pentru o bucată de pâine
Apărător al dreptei credințe, părintele Nicolae Bordașiu s-a opus vehement unui regim ateu și criminal, sfârșind în a primi zece ani de temniță la Jilava. Cuvintele sale, amestecate cu lacrimi amare, spun totul despre o lume în care până și duhul părea că fusese subordonat, iar binele uitat de atâta răutate: „Dimineața primeam pâinea sau rația de turtoi. Prin rotație, aveai șansa să alegi cea mai mare bucată de pâine. Aici era o atmosferă de psihologie deosebită. Unii stăteau ore întregi să cântărească din ochi care e bucata cea mai mare. Cel care era obsedat de foame mânca atunci toată bucata de pâine sau de turtoi și nu-i mai rămânea nimic pe timpul zilei. Cei care erau mai cumpătați o puteau porționa. Dacă rămânea cineva cu vreo bucățică în trăistuța pe care o avea, provoca invidie, și nu de multe ori aceasta se fura”.
Sfântul din Giuleşti
Muncă silnică la Canal, doi ani petrecuți, fără nicio condamnare scrisă, la Închisoarea Târgu Ocna și alți cinci ani de iad la Periprava. Trei locuri care, deși torturile erau bine dozate și încetau doar în momentul în care deținutul era pe punctul de a muri, nu l-au speriat pe părintele Ilie Lăcătușu. Mărturia părintelui Iustin Pârvu (foto; care a pătimit alături de Ilie Lăcătușu la Periprava) despre o zi de iarnă, când afară erau -30 de grade Celsius, iar deținuții au fost trimiși să taie stuf, stând în apa care le ajungea până la gât ore întregi, arată cine era cu adevărat Sfântul din Giulești: „Mare minune a fost atunci. Că dimineaţa, când am intrat noi, era ceaţă, nori şi rece, aşa te prindea la oase. Şi dintr-odată a apărut soarele şi s-a luminat de ziuă. Era o căldură, de se minunau şi caralii. Ne-am dezbrăcat şi s-au uscat hainele ca la cea mai fierbinte sobă, aşa aburi ieşeau din toate. Ne-am încălţat, ne-am îmbrăcat, şi hai la colonie. Şi aşa Maica Domnului şi Sfinţii Trei Ierarhi au fost cu noi şi ne-au ajutat chiar în ziua de 30 ianuarie. Şi vă spun că nu s-a întâmplat să fie niciun bolnav, niciun internat, n-o fost nimic. Şi aceasta datorită rugăciunilor părintelui Ilie, că altfel cred că eram cu toţii morţi…”.