de Carmen Ciripoiu

Durere. Încredere. Speranță. Acestea sunt semnificațiile profunde ale trăirii Fecioarei Maria, adunate într-una dintre cele mai spectaculoase icoane care s-au pictat vreodată - Tânguirea Maicii Domnului - una dintre puținele opere ale spiritualității românești în care Preacurata apare singură. Icoana a fost zugrăvită de ilustrul Ioan Protcenco, un pribeag descoperit de părintele Cleopa, și este venerată de mai bine de șase decenii la Mănăstirea Sihăstria.

Descoperirea părintelui Cleopa

Mult timp, călugării de la Sihăstria Neamțului și-au dus viața într-un dulce anonimat. Desprinși parcă de lume și izolați într-un loc unde cerul se împletea cu pământul, aceștia erau prietenii îngerilor. Tocmai de aceea se spune că la Sihăstria rugăciunile vechilor monahi ocrotesc viețile celor care astăzi au ales să se închine și să se învrednicească Domnului. Sfințenia fără de asemănare a acestui loc l-a făcut și pe părintele Cleopa să bată la poarta mănăstirii, apoi să rămână acolo pentru totdeauna. Iar cea mai înaltă trăire și organizare din istoria schitului a fost atinsă în perioada în care arhimandritul Cleopa a condus sfântul lăcaș. În timpul stăreției unuia dintre cei mai iubiți preoți pe care i-a avut România, mănăstirea a trecut prin mari suferințe, după ce două corpuri de chilii, biserica și paraclisul de iarnă, au fost mistuite de flăcări. După refacerea mănăstirii cu ajutorul credincioșilor din Rădășeni și Fălticeni, părintele Cleopa a căutat un pictor care să zugrăvească paraclisul. Și l-a găsit, la Afumați, lângă București, pe pribeagul Ioan Protcenco (Irineu, după călugărie), un bărbat tăcut, care „picta icoane a căror frumuseţe nu este din lumea aceasta”. Iată ce a mărturisit Cleopa despre acesta: „L-am adus din București pe Protcenco. Era la Afumați. El a fugit din Basarabia de ruși. Săracul! Era acolo cu soția sa de a doua. O fost pictor mare în Basarabia. (…) A pictat paraclisul, icoanele. Am izbutit să obțin aprobare pentru venirea lor aici. Am intervenit la minister. (…) Pictor de mare valoare - Ioan Protcenco. Soția sa, a doua, Pelaghia, s-a făcut călugăriță, săraca! A murit tot aici. Protcenco a pictat o icoană cu Maica Domnului care plânge. Ea se ducea la icoana aceea, o icoană mare în biserică, și plângea și plângea după dânsul...”.

Iconarul cu un singur ochi

Încă de copil, Irineu a fost pasionat de pictură, dar mult timp nu a reușit să zugrăvească chipurile sfinților. Până într-o zi, când o călugăriță l-a sfătuit să se spovedească mai des, să postească și să se roage mai mult. Aceste vorbe l-au călăuzit toată viața pe Irineu, care de atunci picta doar cu rugăciune și post și nu mânca niciodată până la orele 15:00-16:00 ale zilei. Considerat unul dintre marii pictori ai Ucrainei, Irineu și-a pierdut un ochi în timpul Primului Război Mondial, apoi prima soție l-a părăsit, iar cei trei copii i-au murit de tifos. În anul 1940, el a fugit în România și a fost ajutat de un călugăr de la Schitul Darvari din București, căruia îi picta icoane, să locuiască în casa unui creștin din Afumați. Așa a ajuns o operă de-a sa în mâna părintelui Cleopa.

Banca pictorului

Când a pus piciorul la Sihăstria, pictorului bolnav de plămâni i s-a cerut să picteze o icoană de probă. Și după multe rugăciuni adresate Maicii Domnului, într-o atmosferă de însingurare, dar și de unire cu Hristos, s-a născut Tânguirea Maicii Domnului, unde Maica apare singură, cu mâinile împreunate și ochii privind spre înalt, cu lacrimi scurgându-i-se pe obraz. Se spune că în timp ce el zugrăvea chipul Precuratei, soția sa de-a doua, Pelaghia, se ruga neîncetat în chilie, citind câte o psaltire pe zi. Niciun ucenic n-a avut Irineu când i-a făcut chipul Maicii. Singur a preparat culorile din petale de flori și din unele plante, iar uneori chiar din rugină, apoi le-a combinat maiestuos cu ulei de in. Dacă cineva intra în biserică, Irineu se oprea imediat din lucru. Când voia să se odihnească puţin, cobora de pe schelă și se ducea în cimitirul mănăstirii. Acolo avea banca sa, numită de călugări „banca pictorului”, și practica „Rugăciunea inimii”. În august 1953, după ce boala i s-a agravat (între timp a început să aibă și grave probleme cu inima), Irineu Protcenco a ales să se călugărească. Tunderea sa a avut loc chiar lângă icoana Tânguirea Maicii Domnului, al cărei chip îl zugrăvise cu atât de multă dragoste… La doar trei zile după ce a fost uns monah, la 20 august 1953, Protcenco a trecut la cele veșnice. Se spune că în ultimele sale zile din viață, însăși Preacurata i s-a arătat și i-a mulțumit pentru felul în care atât de frumos a zămislit-o.

În Sâmbăta Mare, la Sfânta Liturghie se cântă: „Nu te tângui pentru Mine, Maică, văzându-Mă în groapă pe Mine, Fiul tău, pe care M-ai zămislit fără de sămânță; că Mă voi scula și Mă voi preaslăvi și voi înălța întru slavă, ca un Dumnezeu, pe cei ce cu credință și cu dragoste pe tine neîncetat te măresc“

„Nu te tângui pentru Mine, Maică“

În tradiția ortodoxă se cunosc mai multe iconografii în care Fecioara apare fără Iisus, printre care Maica Domnului din Bogoliubov, Maica Domnului cu șapte săgeți, Maica Domnului în chip de foc. Superba icoană Tânguirea Maicii Domnului a lui Protcenco (care are o dimensiune de 100x70 cm) reproduce unul dintre stihurile acatiste „nu te tângui, Maică…”, un imn acatist Stabat Mater Dolorosa, care a fost introdus oficial în cadrul liturghiilor începând cu secolul al XIV-lea, în care este descrisă durerea Fecioarei în momentul răstignirii Fiului său. Trăirile Preacuratei sunt accentuate de culori închise, pe fundalul icoanei regăsindu-se bolta cerească. Maica poartă maphorion albastru închis, cu pliuri ample, pe care sunt evidențiate cele trei stele, iar chitonul cărămiziu este împodobit cu manșete și guler, decorate cu fir de aur și cu pietre prețioase.

O înfățișare foarte rară a Preacuratei apare într-o altă icoană numită tot Tânguirea Maicii Domnului de la Mănăstirea Mălinești. Deși nu i se știe vârsta, se presupune că icoana datează de pe vremea lui Bogdan Vodă. Ascunsă în ferecătură de argint, Maica Domnului, al cărei chip a devenit negru din cauza lumânărilor, nu-și ține Pruncul în brațe, ca în mai toate icoanele bizantine, ci într-o palmă, răstignit pe o cruce mică. Şi în colecția Muzeului Național de Istorie a Moldovei se găsește o icoană care seamănă izbitor de mult cu cea pictată de Protcenco, realizată la sfârșitul secolului al XIX-lea, despre trecutul căreia nu se știe nimic. Icoana este acoperită cu foiță de aur și împodobită cu gravuri și cu chenare de email.