de Carmen Ciripoiu
Un hohot de lumină. Așa a fost asemănat cândva părintele Teofil Părăian, unul dintre cei mai mari monahi pe care i-a avut Ortodoxia românească. Și asta pentru că, deși era orb, părintele a radiat întotdeauna lumină în jurul său, lăsând să se înțeleagă mereu că e un om fericit. Chiar dacă a trecut la dreapta Domnului la 29 octombrie 2009, rugăciunile sale răzbat și acum din spatele zidurilor Mănăstirii Sâmbăta de Sus, la poalele Munților Făgăraș, departe de lumea dezlănțuită...
„Inima mea are numai intrări, n-are și ieșiri”
O liniște aspră, de piatră, domnește la prima vedere în sfântul lăcaș din Sâmbăta de Sus. Chiar și acum, la șapte ani de la dispariția părintelui Teofil Părăian, un uriaș al monahismului românesc, pelerinii îi simt prezența. Îi văd chipul blând, aidoma unui înger coborât pe Pământ, îi ascultă vorba caldă, plină de alinare. Părintele pare mai viu ca niciodată în sufletele credincioșilor, în gândul și în inima lor. Un om ca el nu se mai naște vreodată. Poate că și acesta este unul dintre motivele pentru care l-a luat Dumnezeu lângă El. „A fost mult prea bun”, șoptesc oamenii cu capetele plecate. Le e dor de părintele lor, de omul care, deși orb, i-a privit întotdeauna atât de adânc, încât au simțit că ceva le-a pătruns până în inimă. Și atunci s-a creat legătura puternică dintre credincios și preot. Ca un fir nevăzut pe care nimeni nu a putut vreodată să-l rupă. Pentru că a venit direct de la Domnul. „Inima mea are numai intrări, n-are și ieșiri”, obișnuia să spună părintele Teofil. Și nu a greșit niciodată, dezvăluindu-și permanent tainele sufletului.
„N-am venit din Cer pe Pământ. M-am pomenit pe Pământ, cu gândul la Cer”
Părintele Teofil Părăian a văzut lumina zilei la 3 martie 1929, într-o familie de oameni simpli, cu mare dragoste de Dumnezeu, în satul Toparcea, la doar 25 de kilometri de Sibiu. Locul copilăriei l-a marcat întreaga viață pe sfântul monah, iar pentru părinții săi a dezvoltat un adevărat cult: „Dumnezeu mi-a dat putere, eu trebuie să lucrez cu puterea pe care mi-a dat-o Dumnezeu. Dacă nu lucrez, înseamnă că nu Îi dau înapoi lui Dumnezeu ceea ce mi-a dat El”. O relație cu totul specială a avut-o cu mama sa, pe care a iubit-o enorm, subliniind în nenumărate rânduri că este „o ediție masculină a ei”. Cu totul incredibile sunt lucrurile pe care părintele a spus că le-a deprins din perioada copilăriei: „Pe bobul de grâu îi obrazul Lui Dumnezeu”, „Nicăieri nu trebuie să uiți de rugăciune și de Biserică”, „N-am venit din Cer pe Pământ. M-am pomenit pe Pământ, cu gândul la Cer”. Cu toată această fericire pe care a avut-o în suflet, părintele Părăian a purtat pe umeri o grea suferință: în copilărie, s-a îmbolnăvit grav (se spune că de meningită), iar în urma bolii a rămas fără vedere. Un lucru neînsemnat pentru el, pe care foarte puține persoane l-au știut. Dar părintele a văzut întotdeauna partea nevăzută a lucrurilor, cu o sensibilitate ieșită din comun, transformând lipsa vederii într-un dar. Acesta a fost și motivul pentru care Părăian a afirmat că a intrat în viața conștientă nevăzător și, dacă i-ar spune Domnul că va rămâne așa și după ce va trece la Dreapta Lui, i-ar răspunde: „Slavă Ție, Doamne!”.
Întâlnirea cu Arsenie Boca
La doar 13 ani, Teofil Părăian a hotărât că a venit momentul să se apropie mult mai tare de Dumnezeu și a ajuns la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde l-a întâlnit pe marele duhovnic Arsenie Boca, mărturisindu-i că vrea să-L urmeze pe Domnul. Sfântul Ardealului l-a primit cu mare dragoste duhovnicească, însă i-a pus o condiție: să învețe carte, ba chiar i-a făcut și un program pe care Teofil l-a urmat cu strictețe. Drept urmare, la frageda vârstă de 14 ani, acesta a început să practice rugăciunea inimii, despre care atât de frumos a mărturisit: „De multe ori, când mă duceam la școală, spunând această rugăciune, parcă cineva mă ridica pe sus, așa eram de bucuros. Eram plin de bucurie!”. Îndemnul lui Arsenie Boca l-a făcut pe micul Ioan (n.n. - acesta a fost numele său de botez) să citească mii de pagini în alfabetul Braille sau să fie ajutat în învățat de familie sau de prieteni. De altfel, a mărturisit adesea că este de fapt „o realizare a prietenilor săi” și a susținut că „prietenia este confluența a două iubiri, având ceva din realitatea Raiului”.
„O mănăstire cum nu e alta”…
În anul 1953, după ce a absolvit studiile teologice, Teofil Părăian s-a întors în locul pe care l-a purtat în suflet totdeauna, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, de unde nu a mai ieșit decât după anul 1989, pentru diverse conferințe pe care le-a susținut. O perioadă de 13 ani petrecuți într-o „mănăstire cum nu e alta”, care l-a împlinit: „Eram mulțumit că la Sâmbăta nu trăiam șablonizați. Știam de rugăciune, de post și de slujbe, de tot ceea ce trebuie să știe un călugăr, dar nu puneam apasul pe întristare și pe mâhnire, pentru că știam sigur că Dumnezeu nu se bucură de o ceată de tânguitori, ci vrea ca omul să fie fericit!”. Tot la Sâmbăta de Sus, Părăian l-a întâlnit pe un alt om care i-a marcat viața, starețul Serafim Popescu, care i-a prevestit că va fi o unealtă bună în mâna lui Dumnezeu.
„Asta e menirea mea, să fiu deranjat”
O viață întreagă părintele Teofil Părăian a strălucit. Atât prin cărțile pe care le-a scris, cât și prin vorbele de duh pe care le-a spus în zecile de conferințe ținute sau în interviurile pe care le-a dat televiziunilor sau posturilor de radio. Cât privește iubirea sa pentru credincioșii care i-au cerut ajutorul, aceasta a fost uriașă. Indiferent de oră sau de zi, telefonul a sunat continuu, iar ușa părintelui nu a fost închisă niciodată. Pentru că „asta e menirea mea, să fiu deranjat! (...) Dacă mă trezeşti brusc la 2:00 noaptea, eu și atunci o să încep să-ți vorbesc din Scripturi și din Filocalie”. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care monahul a reușit să-l facă în viață a fost faptul că a strâns în jurul său tineri, cărora le-a insuflat dragostea uriașă pentru Hristos, considerându-L pe Domnul un prieten de nădejde al tuturor.
„Sunt bucuros, sunt fericit, sunt împlinit!“
În anul 2008, părintele Teofil Părăian, omul care a trăit mereu la granița dintre două lumi, s-a internat în spital, într-o stare gravă. O durere imensă pentru ucenicii săi, care au încercat să facă tot ce le-a stat în putință ca dragul lor părinte să se însănătoșească. Dar părintele a știut că sfârșitul a venit. Lucru pe care îl spunea și medicilor: nu a venit la spital să mai trăiască, ci să moară. Ultimele cuvinte care le-a adresat mitropolitului Laurențiu Streza au fost uluitoare: „Sunt bucuros, sunt fericit, sunt împlinit!”. La 29 octombrie 2009, părintele Teofil a plecat la Cer. Se spune că în acea zi, în tot orașul, nu a mai fost nicio floare. Cei care l-au iubit le-au luat și au inundat cu ele curtea Mănăstirii Sâmbăta de Sus. A lăsat în urma sa un gol imens, pe care nimeni nu-l va putea umple vreodată...