de Carmen Ciripoiu

Ca să pui piciorul în minunata Țară a Zarandului trebuie să ai multă credință în suflet. Pentru că acolo s-a născut unul dintre sfinții României, Arsenie Boca, iar moții au reușit, săgetați de credință și binecuvântați cu un har ieșit din comun, să ridice niște biserici cum altele nu s-or mai naște niciodată pe lume.

Ciungani, locul ales de Dumnezeu

În urmă cu patru veacuri, zărăndenii din Ciungani au pus mână de la mână să ridice o nouă biserică. Un loc doar al lor, unde să se unească într-un gând și să se lase în mâna Domnului. După ce locul viitoarei biserici a fost ales într-o vale, apoi sfințit, meșterii au așezat cuminți lemnele și au așteptat momentul când să-și arate măiestria. Doar că Domnul a rânduit altfel. Într-o noapte, fără niciun motiv, a venit un vânt năpraznic, iar lemnele au fost aruncate pe vârful unui deal. Cum s-a întâmplat asta, nimeni nu a înțeles, dar legenda spune că minunea ar fi fost săvârșită de trei îngeri care au coborât din Cer și, la lăsarea întunericului, au mutat lemnele muncitorilor pe deal, locul ales de Dumnezeu. Așa a luat naștere cea mai înaltă biserică din tot Zarandul, așa-numita biserică-suliță, la care orice credincios ajunge doar după un urcuș istovitor, care-l rupe de lume și-l apropie de Cer. Un loc sfânt, special ales pentru cei care vor să înțeleagă puterea lui cu adevărat...

Crucile de pe pereți

Sfântul lăcaș din Căzănești a fost hărăzit de Domnul să fie așezat între două văi: Crișoaia și Cerboaia. Până aici, nimic deosebit, ar crede unii, însă biserica are ceva cu totul ieșit din comun: pe pereții acesteia se găsesc bătute în lemn sute de cruci. Sunt sufletele celor care au pierit în războaie pentru țara lor, ale căror trupuri zac mistuite în locurile unde au căzut. Familiile nu au putut să-i îngroape, așa că i-au plâns până n-au mai avut lacrimi, apoi i-au învrednicit întru eternitate pe zidurile bisericii. Ca să le fie aproape lor și generațiilor care vor veni. Unora le-au rămas fotografii pe care cei dragi le-au agățat de cruci. Ca semn că au existat... E atât de mică biserica din Căzănești, veche de peste 400 de ani, că se aseamănă mai degrabă cu o chilie în care s-a impregnat în orice colț mirosul de smirnă și de tămâie. Oricine îi trece pragul trebuie să se aplece la intrare și să lase afară mândria aia care macină sufletul. Cât privește pictura, și aceasta are aproape 200 de ani, dar e la fel de frumoasă ca atunci când pictorii s-au hotărât să zugrăvească chipuri blânde care urmăresc atent de pe boltă. Pare că Dumnezeu e atât de aproape la Căzănești, că poate fi atins cu o singură mână...

Cuiele, o invenție a diavolului

Aproape toate bisericile din Țara Zarandului au fost ridicate din lemn, însă meșterii nu au vrut să utilizeze cuiele, pentru că au considerat că fierul a fost o lucrare drăcească. Tot de la cel rău au considerat că provin și lumânările făcute din altceva decât din ceară curată de albine. Multora dintre sfintele lăcașuri le-au rămas numele de biserici umblătoare. Asta pentru că, pe măsură ce a crescut numărul oamenilor din sat, bisericile au fost vândute unei comunități mai mici, iar pe locul lor au fost ridicate altele mult mai mari. Și a mai fost un motiv: bisericile au fost ferite de năvălirile dușmanilor. Când s-a anunțat venirea acestora, lăcaşurile au fost dezasamblate ușor, apoi au fost duse cu căruțele în munți, trase de 40 de boi, și refăcute acolo.

Stâlpii cu moțuri de copii

Un alt lucru care uimește orice credincios care vizitează bisericile din Țara Zarandului este pictura originală. Procedeul ales a fost următorul: scenele biblice au fost zugrăvite pe o pânză aplicată pe perete care a fost tratată într-un mod special. Așa s-a ajuns ca în zilele noastre pânza, chiar dacă s-a mai degradat, să arate senzațional. Un lucru unic întâlnit în multe dintre bisericile din Zarand este faptul că pe stâlpii de la intrare se găsesc moțuri din păr, tăiate de la copii, apoi lipite cu ceară. A fost un obicei potrivit căruia, când micuțul a împlinit 1 an, i s-a tăiat păr din vârful capului, apoi a fost lipit de stâlpii de la intrare în biserică, în credința că pruncul va crește înalt și frumos. Cum mulți copii au murit ca urmare a bolilor și a traiului foarte greu din acea perioadă, moțul a fost văzut și drept un semn al victoriei vieții asupra morții.

Piatra suferinţei

În curtea bisericii din Hălmagiu, o piatră pare că vorbește. De mărimea unui divan, cu o scobitură adâncă de forma unui ou, aceasta spune parcă durerea celor care nu voiau să treacă la greco-catolicism, și atunci erau așezați acolo cu spatele în sus și loviți de sute de ori, iar aceștia, după cum menționează istoria, „sângerau ca porumbeii şi şuierau ca şerpii”. La Ciungani, un alt sat din Țara Zarandului, pedepsele au fost și mai aspre. Nesupunerea față de grof însemna tăierea unei mâini deasupra capului, apoi palma bătută în cuie pe peretele bisericii, ca să vadă toţi ce păţesc cei care se revoltă.

Sfinţii militari de la Criscior

La Criscior se păstrează o veche biserică de zid românească, Biserica Adormirea Maicii Domnului, ctitorită de cneazul Balea și de soția sa, jupânița Vise, la sfârşitul secolului al XIV-lea. Cu turn-clopotniță situate pe partea de vest, lăcaşul conservă pe pereții pronaosului importante fragmente de pictură murală din epoca fundației (tabloul votiv cu familia ctitorului, scene biblice, sfinți militari), opera unui maestru român de la școala locală. Biserica este construită într-un stil de sinteză, rezultând din îmbinarea unor elemente de tradiție bizantină și gotică, filtrate printr-o viziune populară. Pe peretele nordic, la exterior, există și resturi din Judecata de Apoi, despre care se crede că a fost zugrăvită în preajma secolului al XV-lea.