de Sorin Dumitrescu
Cu toţii am auzit îndemnul Mântuitorului rostit deseori de preoţi la Sfânta Liturghie. Şi mulţi dintre noi suntem pur şi simplu extaziaţi de această chemare, dorind să ne implicăm, pe cât putem, în alinarea suferinţelor sau a problemelor celor aflaţi la nevoie. Dar oare această empatie este suficientă pentru a împlini, de fapt, porunca lui Iisus Hristos, de a-i iubi pe ceilalţi oameni ca pe noi înşine? Nu cumva trăim o falsă impresie că putem iubi alţi oameni, atâta vreme cât noi nu suntem în stare să ne iubim pe noi?
Există riscul de a dezvolta un egoism care să te facă să te consideri superior celorlalţi
Chemarea Mântuitorului este sublimă, este practic esenţa a ceea ce ar trebui să fie omul, să trăiască în deplină iubire ca o conexiune universală. Însă majoritatea oamenilor nu pot să ajungă la această iubire pură, pentru simplul motiv că nu se iubesc aproape deloc pe ei. Dar ce înseamnă a te iubi pe tine însuţi? Este o asemenea iubire dăunătoare, exprimând un ego ridicat sau este izvorul din care se va naşte iubirea curată, necondiţionată pentru semeni? Sunt două dileme uriaşe, care divizează puternic gândirea umană în două tabere aproape inconciliabile. Şi adevărul este, ca de obicei, pe undeva la mijloc. Pentru că, da, dacă nu reuşeşti să înţelegi esenţa curată a iubirii de sine poţi foarte uşor să treci dincolo de punte spre un egoism care să te facă să te consideri superior celorlalţi, în care mândria şi orgoliul se vor ţine de mână şi vor muşca permanent din sufletul tău.
E obligatoriu să te accepţi aşa cum eşti
Dramaturgul francez Jean Anouilh descrie superb ceea ce ar trebui să însemne în fapt chiar ideea de iubire de sine: „Întreaga noastră viaţă constă în a ne accepta pe noi înşine aşa cum suntem”. Pentru că iubirea de sine curată nu are legătură nici cu mândria, nici cu orgoliul. Ci înseamnă a ne accepta pe noi aşa cum am fost creaţi de Dumnezeu, adică perfect, şi a înceta să ne văităm de aspectul nostru fizic sau de cât de săraci suntem în raport cu alţii, ori de gradul nostru de inteligenţă sau de isteţime. De câte ori, fiecare dintre noi nu am privit cu invidie spre silueta altei persoane sau ne-am blamat spunând „ce prost sunt”. Pentru a învăţa iubirea de sine e obligatoriu să ne acceptăm aşa cum suntem, fără nicio urmă de complex sau de autoblamare.
„Tu, ca oricare altă fiinţă din acest univers, meriţi dragostea şi afecţiunea ta”
„Trebuie să te iubeşti pe tine înainte să poţi iubi pe altcineva. Când te accepţi pe tine şi te manifeşti aşa cum eşti, simpla ta prezenţă îi poate face pe ceilalţi fericiţi. Tu, ca oricare altă fiinţă din acest univers, meriţi dragostea şi afecţiunea ta” (Buddha). Învaţă să te priveşti în fiecare dimineaţă în oglindă şi să îţi spui din suflet, fără nicio urmă de mândrie: „Te iubesc atât de mult. Mă iubesc şi mă accept aşa cum sunt”. Pentru a ajunge uşor la înţelegerea conceptului corect de iubire de sine, iată câteva direcţii în care trebuie să ne îndreptăm:
1. Fii răbdător cu tine. Nu te enerva când ceva nu îţi iese din prima. Fii tolerant şi aşteaptă până vei găsi soluţia corectă;
2. Nu-ţi mai face griji. Grijile îţi blochează energiile din corp şi te menţin într-o stare de veghe dăunătoare;
3. Fă ceea ce îţi place. Atunci când faci ceea ce îţi place toate merg din plin şi te încarci cu multă bucurie;
4. Nu te mai blama. Pentru că, dacă o faci, indiferent cum, oglinda celor din jur va aduce ca reflexie aceeaşi atitudine din partea oamenilor;
5. Nu mai pune preţ pe ce spun alţii despre tine. Singurul care te poate răni cu gânduri şi cuvinte eşti numai tu;
6. Oferă iubire, fără a aştepta iubire din partea altora. Pur şi simplu dacă ai reuşit să te accepţi pe tine în totalitate îţi va fi tot mai uşor să îi accepţi şi pe ceilalţi şi va dispărea dorinţa de a critica, de a judeca, de a invidia. Pentru că vei dori şi pentru ceilalţi ceea ce îţi doreşti pentru tine: iubire, pace, sănătate, prosperitate;
7. Iartă-te pentru toate aprecierile nocive pe care ţi le-ai adresat în gândul tău până acum, şi vei vedea cât de uşor îţi va fi apoi să îi ierţi şi pe ceilalţi;
8. Petrece cât mai mult timp cu tine făcând sport, meditând, în rugăciune. Timpul pe care îl petreci cu tine este cel mai frumos şi mai binefăcător;
9. Fii sincer cu tine însuţi în fiecare moment. În momentul în care vei înceta să te mai minţi vei putea începe drumul şi spre a nu-i mai minţi pe ceilalţi. Minciuna e o formă de frică de spunere a adevărului. Pe măsură ce te eliberezi şi înveţi să îţi spui numai adevărul, fără nicio teamă, te vei smulge şi din celula judecăţii celor din jur;
10. Cântă, cel mai bine tot atunci când eşti cu tine, pentru că nu o faci pentru a fi auzit şi apreciat, ci o faci pentru a îţi duce sufletul la starea de bine.
Nu aştepta nimic de la alţii, ci numai de la tine
„Dacă nu te iubeşti suficient pe tine însuţi, nu vei putea iubi cu adevărat altă persoană. Pentru că vei ajunge să regreţi timpul şi energia investite în altă persoană pe care nu le-ai investit întâi în tine” (Barbara de Angelis). Majoritatea dintre noi am căzut sau cădem în marea eroare de a pune preţ pe ceea ce spun alţii despre noi. Vorbele lor sunt ca o fiolă de cianură sau ca lama unui pumnal şi ne pun la podea mai tare decât pumnul unui boxer. Suntem extrem de atenţi la ce părere au alţii despre cum ne îmbrăcăm, cum ne facem părul, cum arătăm şi, practic, le transferăm lor toată puterea noastră. Ajungem să gândim şi să acţionăm numai în raport cu ceea ce ar spune sau spune lumea înconjurătoare, fără a înţelege că astfel ne băgăm singuri sub globul de sticlă al unei depresii care ne va mânca energia şi bucuria de a trăi. De aceea, nu aştepţi nimic de la alţii, ci numai de la tine. Fă tot timpul ceea ce crezi că poţi, că eşti sigur că vei face şi te vei simţi mereu împlinit.
Dăruieşte ca şi când ţi-ai da ţie
Avem obişnuinţa să dăm celor nevoiaşi mâncare sau lucruri. Dar în majoritatea cazurilor considerăm că a lua din lucrurile care nu ne mai fac trebuinţă şi a le ceda lor e dovadă de iubire. Greşeală enormă, pentru că de fapt noi le dăm pentru că ne-am săturat de ele şi nu mai vrem să le folosim, dar nu ne-am decis să le aruncăm şi considerăm că facem o faptă de iubire dacă le dăm altora. Legile universului sunt însă altele. Numai atunci când dai respectivului ca şi când ţi-ai da ţie sau faci o jertfă dând din lucrurile pe care le foloseşti, care îţi plac, cu gândul că vei face altcuiva aceeaşi bucurie pe care ţi-o făceai ţie, abia atunci poţi spune că ţi-ai iubit aproapele. Altfel, acesta e doar un depozit pentru ceea ce nu-ţi mai trebuie ţie, iar el, constrâns de situaţia sa, acceptă de cele mai multe ori.