de Carmen Ciripoiu
În spatele zidurilor vechi de peste 500 de ani ale Mănăstirii Dobrovăț, timpul s-a oprit în loc. Trei clopote cu glas subțire brăzdează norii și par să se amestece cu glasurile îngerești ale unor ostași ai Domnului, vechi răzești ai lui Ștefan cel Mare, care a transformat un „sâmbure de lumină ieșind din pământ” în ultima sa răsunătoare ctitorie.
Important vestigiu al Renașterii europene
Prima zidire desăvârșită sub ochii marelui domn a avut loc în anul 1503, urmând ca sfântul lăcaș să fie terminat un an mai târziu, pisania domnească scrisă în limba slavonă pe o lespede grea de piatră, așezată în dreapta ușii de intrare, mărturisind: „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan voievod, cu mila Lui Dumnezeu domnul ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voevod, a înălţat acest hram cu numele Pogorârea Sfântului Duh, care a început a se zidi la anul 7011 (1503), luna lui april, în 27 zile, şi s-a săvârşit în anul 7012 (1504) al domniei lui, anul patruzeci şi şapte şi o lună din al optulea curgător”. E adevărat că mănăstirea nu are nici pe departe faima Putnei, Suceviței sau a Voronețului, tezaure binecunoscute ale turismului românesc, însă monumentul istoric poate oricând rivaliza cu cele mai importante vestigii ale Renașterii europene. Iar dovadă stau cuvintele atât de speciale ale Reginei Maria în urma unei vizite pe care a făcut-o în anul 1917: „După dejun, am plecat la Dobrovăţ, unul dintre Domeniile Coroanei. Drumul trece prin păduri de toată frumuseţea, dar e lung şi neînchipuit de rău... Netăgăduit, acest colţ de ţară e cât se poate de frumos, cu codri aproape neumblaţi. Codrii lui Ştefan cel Mare, codrii bătrâni, lungi şi umbroşi, a căror frumuseţe îţi taie răsuflarea. Zici că e imposibil, după fierbinţeala de stepă a Iaşilor, să-ţi iasă în cale atâta amar de pădure. La fiecare kilometru, te afunzi tot mai adânc în făgetul amestecat cu goruni, ziduri verticale de vegetaţie, neîngăduind privirii decât o banderolă de cer pe deasupra drumului. În rarele răgazuri, poţi vedea în depărtări alte culmi înalte, adevăraţi munţi de păduri neprihănite, codrii seculari şi sfinţi ai lui Ştefan cel Mare. Şi, după o ultimă cotitură, toţi copacii dispar! Avem înainte o poiană enormă, luminoasă, presărată cu case multe, sărăcăcioase, până hăt, spre apus. Suntem în Dobrovăţ”.
„Acesta este ostașul care ne-a învins!”
Înpodobită în anul 1529 de Petru Rareș cu picturi în fața cărora cuvintele pălesc, Mănăstirea Dobrovăț se spune că ascunde resturile unei cetăți dacice din secolele III-IV, cu bordeie îngropate în pământ, dar și foarte mult aur. Începând cu anul 1561, mănăstirea, alături de moșiile ei, a fost închinată Mănăstirii Zografu, la Muntele Athos, iar egumenii greci i-au spart acoperișul, lipindu-i trei turle „ca nişte bulbi de ceapă”, după moda vremii. Cât privește icoanele lăcașului, oamenii locului spun că nimeni nu cugetă să le sărute dacă nu au credință. Și asta pentru că fiecare icoană în parte e hăruită... Cu câțiva ani în urmă, a luat foc însăși icoana împărătească a Maicii Domnului. După voia lui Hristos, totul a fost mistuit în jurul său, dar icoana a fost scoasă nevătămată din jăratic, parcă mai frumoasă decât a fost înainte de a trece prin această grea încercare. O altă icoană, cea a Sfântului Mucenic Gheorghe, spune istoria, a reușit să-l ajute pe domnul Ștefan să iasă biruitor într-o luptă cu tătarii. Legenda povestește că fiul unui han al tătarilor care a fost luat prizonier în urma unui măcel i-a recunoscut lui Ștefan cel Mare că nu a fost învins de oastea domnitorului, ci de un alt soldat. Când întâmplător a dat cu ochii de icoana Sfântului Gheorghe, acesta a căzut în genunchi și a strigat speriat: „Acesta este ostașul care ne-a învins!”. Ca urmare a acestui eveniment, Ștefan cel Mare a luat icoana și a închinat-o Sfântului Munte, unde a rămas până în zilele noastre. O lume de sfinți coborâtă pe catapeteasmă cu chipuri triste, dar strălucitoare, păstrată de acum jumătate de mileniu fără nicio urmă de zgârietură, transformă orice suspin al vreunui credincios într-un tunet. Cât de mari sunt minunile săvârșite de sfinții de la Dobrovăț? Doar zidurile lăcașului pot povesti...
Gropniţa domnească a mănăstirii
Mănăstirea se mândrește cu singurul tablou votiv ce-i înfăţişează laolaltă pe cei trei mari Muşatini ai Moldovei: Rareş, Bogdan şi tatăl lor, Ştefan. Interesant este cum domnul ţine în palmă biserica și i-o întinde cu umilinţă lui Hristos. Această pictură a fost realizată, după moartea lui Ştefan, de Petru Rareş, cel socotit fecior nelegitim. Biserica Mănăstirii Dobrovăț este una dintre puținele locuri în care nu se trece direct din pronaos în naos, între cele două aflându-se o încăpere îngustă, gropnița cu pietre funerare ale domnitorilor. Şi nimeni nu îndrăzneşte să îngenuncheze acolo, în „camera morţilor”. De altfel, pietrele funerare din camera mormintelor mărturisesc statutul de gropniţa domnească a bisericii. Aici se găseşte mormântul doamnei Nastasia, soţia lui Bogdan al III-lea, pe care stă scrisă următoarea inscripţie slavonă: „Această piatră e făcută şi împodobită de binecredinciosul şi de Hristos iubitorul, Io Bogdan voevod, doamnei lui, Nastasia, şi s-a strămutat în ea în zilele lui, la 7021 (1512) luna lui octombrie 14 la veşnicele locuri”. Pictura a fost executată în anul 1529, în timpul primei domnii a lui Petru Rareş, de o echipă de meşteri anonimi. Pentru prima dată în programul de pictură murală interioară, în această biserică apare scena cu Aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou la Suceava, eveniment care a avut loc în anul 1415, la iniţiativa domnitorului Alexandru cel Bun. La Dobrovăț, ca și în toate cetățile măritoare creștine ale pământului românesc, bat clopotele la porțile cerului...