de Ingrid Baciu

Ce este destinul unui om fără ştiinţa trecutului său, fără a-şi înţelege moştenirea spirituală, ce devine, implicit, parte a misiunii vieţii sale? Şi totuşi, veţi spune că... Atunci când vorbim despre viaţa unui om obişnuit, acest trecut nu pare să facă obiectul unor preocupări consecvente şi coerente, neexistând un interes justificat în acest sens. Atunci însă când vorbim despre un moştenitor al unei familii cu un trecut implicat în istoria unui neam, a unei naţiuni, situaţia se schimbă radical. În interviul de faţă, cu toţii vom interfera pentru un timp cu un destin de excepţie, dat de un trecut şi de un prezent fără egal. Protagonista acestui dialog este prinţesa Cătălina Teodora Brâncoveanu, urmaşa ilustrei familii domnitoare a Brâncovenilor.

„Există un ezoteric şi un mistic în toată viaţa lui Brâncoveanu”

- Bine v-am găsit! Vă mulţumesc pentru deosebita amabilitate de a accepta fără nicio rezervă să acordaţi revistei „Taifasuri” interviul de faţă.

- Cu mult drag. Aşa este normal, a spune adevărul cu dragoste despre antecesori este una dintre cele mai frumoase modalităţi de a-ţi onora trecutul şi de a da un sens inalienabil prezentului.

- Vă adresez, poate, o întrebare uşor incomodă, dar spuneţi-mi, vă rog, se suprapune întotdeauna istoria oficială, din cărţi, istoriei pe care, spre exemplu, dumneavoastră o ştiţi din familie, rânduită cu har în vorbe de duh şi în scrieri incontestabile?

- Ştiţi, adesea, când un eveniment este mult prea îndepărtat de momentul în care vorbeşti despre el, tinde să capete aura unei legende. Mai mult, când există versiuni aşa-zis oficiale şi particulare, în al doilea caz versiuni directe, transmise oral, şi nu numai, din generaţie în generaţie, în sânul familiei, aura istoriei unei înlănţuiri de evenimente poate căpăta nuanţe şi proporţii care, poate, nici nu îşi au locul într-o versiune academică, strict scolastică.

- În acest context, vă pot cere permisiunea să îmi prezentaţi o istorie izvorâtă direct din experienţa familiei, pornind de la domnitorul Ţării Româneşti, antecesorul dumneavoastră în linie directă, Constantin Brâncoveanu?

- Desigur! Şi, spre a reaminti, Constantin Brâncoveanu a fost domnitorul Ţării Româneşti între anii 1688 şi 1714, având una dintre cele mai îndelungate domnii din istoria Principatelor Române. Dincolo însă de momentul înscăunării sale, trebuie să vă spun că există o serie de aspecte mai puţin cunoscute despre întreaga viaţă a domnitorului Brâncoveanu. Astfel, vreau să ştiţi că există un ezoteric şi un mistic în toată viaţa lui Brâncoveanu. Avea 11 luni când s-a declanşat o răscoală a seimenilor, ceea ce astăzi am numi un fel de mercenari, aceştia venind la curţile boiereşti, acolo unde se afla întreaga familie în acel moment, inclusiv copiii Constantin Brâncoveanu şi Barbu Brâncoveanu. Ştim cu toţii deja ce înseamnă o revoltă populară, atunci când spiritele răsculate sunt extraordinar de aprinse, dispuse la orice sacrificiu de sine şi al celorlalţi. În nebunia teribilelor momente, în care seimenii voiau să-i ucidă, printre alții, şi pe copiii moştenitori, se reuşeşte scoaterea copilului Barbu Brâncoveanu de la Curte, numai că doica lui Constantin Brâncoveanu, o ţigancă, după cum se obişnuia în acele vremuri, care avea şi ea propriul copil, pe Florică, pe care îl ţinea în braţe în acelaşi timp cu Constantin, se pomeneşte faţă în faţă cu câţiva dintre luptătorii seimenilor. Aceştia îi cer, sub ameninţarea cu moartea, să îl dea pe pruncul Constantin Brâncoveanu, moment în care femeia, fără să stea pe gânduri, îl dă acestora pe propriul său fiu. Seimenii îl iau şi îl ucid imediat, zdrobindu-i capul de zid, satisfăcuţi, în ura lor, de certitudinea că acesta este Constantin Brâncoveanu. Voiau să îi ucidă pe Brâncoveni pentru poziţia lor şi probabil că acea răscoală trebuie să fi fost orchestrată de diverse voinţe ale vremurilor de atunci, interesate în a înlătura puternica şi dornica de schimbare familie Brâncoveanu. Vreau să mai reamintesc aici un lucru foarte important, și anume faptul că domnitorul Constantin Brâncoveanu se trage din neamul descălecătorilor de ţară, din Basarabi, după tată, iar după mamă, din Cantacuzini, care, la rândul lor, se trag din Paleologi, din împăraţii Bizanţului.

„Dacă ar vrea, ar podi cu aur drumul până la Stambul”

- De aici, desigur, şi importanta, deja, la acea vreme, moştenire, nu doar spirituală, pe care neamul Brâncovenilor o are şi care îi aduce şi o serie de necazuri, nu doar de împliniri.

- Absolut! Acest lucru este neschimbat după secole. Vedem clar faptul că, acolo unde există mari imperii financiare, destinele acelor oameni se complică inimaginabil, căpătând parcă o aură de fantastic şi mari pericole, nu doar frumoase împliniri, precum aceea de a conduce destinele unui neam, unui popor. În 1708, Brâncoveanu avea în stăpânire 111 sate și moșii şi avea, pe întreaga întindere a țării, terenuri agricole fertile, vii, heleșteie și bălți cu pește, pe lângă obiecte prețioase de tot felul, bijuterii şi sume considerabile în bani atât în ţară, cât şi în străinătate. Constantin Brâncoveanu deţinea, printre altele, monopolul cu grâne pe Mediterana, nemaipunând la socoteală faptul că bunicul său, Preda Brâncoveanu, fusese mare dregător sub domnia lui Matei Basarab, numai de la acesta viitorul domnitor al Ţării Româneşti moştenind mari moşii şi negoţuri extraordinare chiar şi pentru acele vremuri. Anii au trecut, copilul a crescut, iar tânărul Constantin Brâncoveanu a înaintat rapid în ierarhia boierească, deținând, pe rând, dregătoriile de paharnic, postelnic al doilea, logofăt al doilea și logofăt. Era profund implicat în politica ţării. În politica externă, acolo unde ne pândeau mari pericole, Brâncoveanu a acționat cumpătat, atrăgându-şi, spre exemplu, bunăvoința turcilor prin plata regulată a dărilor către Poartă şi prin plata de sume uriaşe sultanului şi funcţionarilor de la Constantinopol, ceea ce, printre altele, i-a atras şi apelativul, din partea turcilor, de „altın bey” sau „prințul aurului”. Marile sacrificii ale lui Constantin Brâncoveanu, până la momentul istoric al martirizării sale şi a fiilor săi, constau în aceea că, atunci când vistieria ţării nu o permitea, cu toată generozitatea şi fără să stea o clipă pe gânduri, lua din averea personală pentru a linişti spiritele de la Constantinopol, şi nu numai! Au rămas celebre în familie cuvintele domniţei Smaranda Brâncoveanu, fata domnitorului, care a spus: „Dacă tătuca ar vrea, ar podi cu aur drumul de aici până la Stambul”.

„Descendența a fost asigurată de copiii fiicelor sale”

- Aţi evocat în discuţiile anterioare un moment foarte important din şirul de evenimente care au premers venirii ca domn al Ţării Româneşti a lui Constantin Brâncoveanu.

- La 29 octombrie 1688, domnul Ţării Româneşti Șerban Cantacuzino moare. Imediat, boierii se duc la Constantin Brâncoveanu şi îi cer să urce pe tronul ţării, ca urmaş de drept al Cantacuzinilor şi ca fiind cel mai potrivit după putinţă şi avere. Deloc impresionat de această cerere, Constantin Brâncoveanu, care avea deja tot ceea ce îşi poate dori un om, de la o avere inestimabilă până la o soţie frumoasă, copii şi o familie bine aşezată, le răspunde că el este deja domn în casa sa. Cu toate acestea însă, acceptă propunerea boierilor, spre a nu veni la cârmuirea ţării „niscai străini domni asupra țării și a săracilor să-i necăjească fără milă și să pustiască țara. Pentru aceea am luat domnia mea jugul acesta asupra domniei mele”.

- Revenind la prezent... Imaginându-ne un arc peste timp, ce vă impresionează cel mai mult la omul Constantin Brâncoveanu şi la domnul Ţării Româneşti Constantin Brâncoveanu, strămoşul dumneavoastră?

- Viaţa sa în întregime, pur şi simplu, şi nu doar momentul arhicunoscut al martiriului de la Constantinopol. Vedeţi dumneavoastră, din generaţie în generaţie, la noi în familie s-au transmis nu doar informaţii de ordin strict istoric privitoare la neamul Brâncovenesc, ci şi o atitudine de viaţă, un fel de a fi. Evlavia faţă de cele sfinte, iubirea de ţară, iubirea de adevăr şi dorinţa neştirbită, în fiecare clipă, de a lăsa ceva bun şi peren în urma noastră, pentru binele acestei ţări, le-a avut fiecare urmaş, de atunci, din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, şi până acum. Descendența domnitorului, după uciderea sa şi a celor patru fii ai săi, de la Constantinopol, a fost asigurată de copiii fiicelor sale și ai lui Constantin al II-lea, astfel încât, la mijlocul secolului al XIX-lea, spre exemplu, existau aproximativ 200 de urmaşi direcţi în viaţă, de atunci şi până în zilele noastre continuându-se linia neamului, astfel încât, printre alţii, la ora actuală, mă număr şi eu ca urmaş direct, şi fiul meu, Mihnea Alexander Brâncoveanu. Dorinţa aceasta, despre care vă vorbeam mai devreme, de a face întotdeauna ceva pentru atât de mult iubita ţară de către Brâncoveni, România, la noi s-a materializat, printre multe altele, prin crearea unei Asociaţii pentru Apărarea Drepturilor Omului în Cadrul Europei Centrale şi de Est, unde prim-vicepreşedinte este Mihnea Alexander Brâncoveanu, vicepreşedinte este Stanley Martin Anayo Anoche, iar preşedinte de onoare este profesor doctor în drept Alexandru Țiclea. Alături de Biserica Ortodoxă Română, am iniţiat, din anul 2015, o serie de acţiuni de ajutorare a celor defavoraţi, în diversele aspecte ale vieţii lor, ca un firesc izvorât din iubirea de aproape şi de ţară, moştenit din generaţie în generaţie de la strămoşul nostru, domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Aţi sesizat, desigur, vicepreşedintele are un nume străin şi este din Africa, mai precis din Nigeria. Nu doar că împărtăşeşte deja, de mai mulţi ani, iubirea familiei noastre pentru neamul românesc, dar Stanley Anoche a fost şi botezat în religia creştin-ortodoxă. Un mira- col, desigur, dintre multele care se petrec sub oblăduirea neîncetată a lui Constantin Brâncoveanu. Asociaţia a luat naştere din dorinţa de a transmite lumii întregi mesajul de pace şi de iubire prin gesturi umanitare, prin cultură, prin tot ceea ce poate însemna apropierea binecuvântată dintre oamenii de pretutindeni, începând de aici, din ţara noastră, şi, iată, până în îndepărtata Africă de Vest, de unde este vicepreşedintele Stanley Anoche.

„Evlavia faţă de cele sfinte, iubirea de ţară, iubirea de adevăr şi dorinţa neştirbită, în fiecare clipă, de a lăsa ceva bun şi peren în urma noastră, pentru binele acestei ţări, le-a avut fiecare urmaş, de atunci, din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, şi până acum“

„Atunci când vistieria ţării nu o permitea, cu toată generozitatea şi fără să stea o clipă pe gânduri, lua din averea personală pentru a linişti spiritele de la Constantinopol, şi nu numai“

„Tot ceea ce este legat de o posibilă avere existentă încă este învăluit în mister“

- Cu permisiunea dumneavoastră, ne reîntoarcem la o altă succesiune de evenimente importante din istoria familiei. Poate îmi veţi confirma, poate nu, dar din surse independente de oricare dintre moştenitorii în viaţă ai neamului Brâncoveanu deţin informaţia conform căreia una dintre extraordinarele moşteniri în posesia căreia s-ar afla urmaşii Brâncoveni în viaţă astăzi ar fi „Scrisoarea din Edessa”, ce are o istorie care începe din timpul vieţii lui Iisus, din momentul în care la Hristos ajunge un emisar din Edessa, pe numele său Anania, cu o scrisoare de la Regele Abgar. În această scrisoare, Regele îl roagă pe Iisus să vină să îl vindece de lepră şi să îl scape de prigoana iudeilor. Răspunsul Mântuitorului este acela că nu poate veni, dar că îl va trimite pe ucenicul Său, Tadeu, să-l vindece, dimpreună cu o pânză. Pe această pânză, pictorul Regelui Abgar ar fi trebuit să picteze chipul lui Iisus, dar, văzând că nu reuşeşte, Mântuitorul a luat pânza şi şi-a pus-o pe faţă, imprimându-se astfel chipul Lui pe ea. Tot pe pânză, Iisus ar mai fi scris „Fii binecuvântat!”. Ei bine, Sfânta Mahramă, după cum este cunoscută această pânză, ar fi ajuns, în jurul anului 1204, în Occident, de unde, secole mai târziu, secretarul lui Constantin Brâncoveanu, Maria del Chiarro, printr-un şir de evenimente, o descoperă şi o aduce în Ţara Românească, dându-i-o domnitorului Constantin Brâncoveanu. De aici, mai departe, nenumărate ipoteze au circulat de-a lungul secolelor, până la cea mai actuală dintre ele, conform căreia Sfânta Mahramă s-ar afla în continuare în posesia moştenitorilor Brâncovenilor.

- Da, cunosc acest subiect, nu pot însă confirma, în România, dacă ar exista. Oricum, nu se află în posesia mea. După cum se ştie, Victor Brâncoveanu, tatăl meu, care a trăit o bună parte din viaţă în America, unde a şi fost un foarte apreciat avocat, a murit în 2003. Moştenirea lăsată acolo de el, o casă şi alte bunuri, precum şi documente importante nu se află în posesia mea, eu aflându-mă de 13 ani în proces cu fosta sa soţie, care, după moartea tatălui meu, şi-a însuşit casa şi absolut tot ceea ce se afla în ea fără a-i consulta pe moştenitorii în linie directă, respectiv pe mine, fiica sa. Nu ştiu ce voi descoperi pe viitor dacă acest proces se va termina în favoarea familiei Brâncoveanu, ce acte, ce alte documente importante. Oricum, precum domnitorul Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, care au fost torturaţi şi omorâţi de turci tot din pricini legate de avere, la data de 15 august 1714, şi în zilele noastre, în neamul Brâncovenesc, tot ceea ce este legat de bunuri, de o posibilă avere existentă încă este învăluit în mister şi urmărit parcă de o forţă nevăzută, care nu lasă ca anumite aspecte ale agonisirii să ajungă la cunoştinţa nu doar a publicului larg, dar nici a moştenitorilor de drept! Poate că este o formă de protecţie pe care domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, de acolo, de Sus, o conferă tuturor acelora care i-au urmat, văzând cum vremurile se schimbă atât de mult - şi nu în bine. Dacă voi descoperi vreodată, evident, în timpul vieţii mele, că Sfânta Mahramă se află printre bunurile familiei Brâncoveanu din America, spre exemplu, vă asigur că o veţi afla chiar de la mine, fiindcă, alături de Sudarium-ul de la Oviedo, de Mahrama Sfintei Veronica şi de Giulgiul din Torino, Sfânta Mahramă reprezintă una dintre sfintele moşteniri, direct de la Iisus Hristos, ale creştinismului şi ale întregii umanităţi.