de Ingrid Baciu

15 iunie 1889 a fost fatidica zi pentru poporul român şi pentru cultura noastră în care geniul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, ne părăsea, în chip fizic, pentru totdeauna. Prohodim astfel, la această dată, conform spuselor sfinţilor părinţi, un spirit care nu ne va părăsi nicicând.

„Un copil predestinat durerii”

„Avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii”, avea să scrie I.L. Caragiale în ziarul „Constituţionalul”, acolo unde marele dramaturg nota ultimele impresii despre plecarea către o altfel de fiinţare a unui suflet atât de binecuvântat. De unde însă începe tragedia geniului poeziei româneşti, niciodată egalat în miraculoasa-i transcriere a emoţiilor omeneşti? Tânărul poet Mihai Eminescu nu se limitase la a face doar artă, ci invadase ziarele vremii cu părerile sale, de un iz politic zguduitor de funcţii, îndreptate către susţinătorii Casei Regale şi nu doar către aceştia. Articolele sale deranjau interesele imediate ale politicienilor vremii atât din ţară, cât şi din străinătate. Mai mult, aveau un impact imediat şi asupra temutelor societăţi secrete și organizaţii oculte. De pildă, P.P. Carp îi scria lui Titu Maiorescu, cerându-i acestuia în mod imperativ şi textual: „Mai potoliţi-l pe Eminescu!”. Articolele incomode au avut urmări: în anul 1881, poetul era înlocuit şi retrogradat din funcţia pe care o ocupa la ziarul „Timpul”. Mai mult, la 28 iunie 1883, soţia lui Ioan Slavici îi scria tot lui Maiorescu, adresându-se deloc măgulitor la adresa poetului: „Domnul a înnebunit! Vă rog faceţi ceva să mă scap de el”. În aceeași zi, autorităţile medicale îl luau cu forţa pe Eminescu şi îl duceau la Sanatoriul „Caritatea”, al doctorului Şuţu, din Bucureşti, situaţie în care poetul avea să mai fie pus ulterior, nu doar o dată.

Adevărul i-a fost destin, dar şi sentinţă

Se ştie că printre ultimele lovituri de presă, după cum am spune astăzi, pe care poetul le-a dat în ziarele vremii se numără şi cea din 13 ianuarie 1889, prin intermediul unui articol cu adresabilitate către acelaşi mediu politic, din ziarul „România liberă”, şi în urma căruia se producea scindarea Guvernului. La două luni distanţă, la începutul lunii martie 1889, Mihai Eminescu era încă o dată internat la Sanatoriul „Caritatea”, de această dată fiind ultima ocazie cu care îşi pierdea libertatea fizică; trei luni mai târziu, la 15 iunie 1889, la ora 4:00 dimineaţa, la vârsta de 39 de ani, miracolul poeziei româneşti trecea în eternitate în aceeaşi instituție.

Operă expusă publicului

Foarte puţini ştiu detalii despre câteva evenimente ulterioare, inedite şi imediate morţii „poetului nepereche”. Astfel, la doar câteva zeci de minute după moartea sa, în salonul în care se afla trupul lui Mihai Eminescu ajungea sculptorul Filip Marin, având însărcinarea de a realiza o mască mortuară după chipul poetului, operă realizată în patru exemplare, conform datelor istorice. A doua zi, la 16 iunie 1889, Mihai Eminescu era depus la Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, pe un catafalc împodobit cu ramuri de tei, sicriul fiind înconjurat de coroane venite din partea Academiei Române, a prietenilor, cunoscuţilor şi necunoscuţilor. La 17 iunie 1889, marele poet era înmormântat la Cimitirul Bellu. Ce s-a întâmplat cu masca mortuară? Despre unul dintre cele patru exemplare ştim cu certitudine nu doar că există, dar şi că, dacă aţi dori să vedeţi lucrarea, puteți să o faceţi oricând.

Un dar emoționant pentru sfântul lăcaș

Una dintre măștile mortuare ale lui Eminescu se află la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, fiind dăruită parohului bisericii, părintele Emil Cărămizaru, de una dintre enoriaşele bisericii, doamna Ruxandra Ilie, care a avut amabilitatea de a ne relata emoţionanta istorie a măştii mortuare a lui Eminescu care ajuns la domnia sa, păstrată în familie din generaţie în generaţie. „Masca mortuară a lui Mihai Eminescu, acest exemplar, a existat în familia noastră de la bunica, în posesia căreia nu ştim cum a ajuns. Mama mea este născută în 1915 şi mă gândesc că este foarte probabil ca bunica să se fi aflat cumva în proximitatea momentelor ulterioare morţii poetului. Îmi aduc aminte foarte bine cum mama, iubindu-l atât de mult pe Eminescu, obişnuia să ţină masca la capătul patului, pe o măsuţă. Din păcate, după moartea mamei am făcut un lucru pe care îl regret. Pe suprafaţa măştii mortuare, acolo unde sunt obrajii, se putea vedea încă, după atât de mulţi ani, cum ieşeau firele de păr rămase în urma creării mulajului. Ei bine, fiindcă îmi dădea un sentiment neplăcut acest lucru, într-o bună zi am făcut ceea ce făcuse şi Corneliu Baba cu masca mortuară a lui Theodor Pallady: am luat-o şi am început să îi înlătur acele fire de păr”, povestește doamna Ilie.

„Știam că poetul fusese depus la această biserică”

În legătură cu împrejurările în care acest exemplar al măștii mortuare a ajuns în posesia lăcașului de cult, proprietara ne-a oferit detalii emoționante. „De ce m-am hotărât să dăruiesc masca sfintei biserici? Într-o zi, intrând în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, am văzut că se ţinea o slujbă de parastas de amploare, grandioasă pot spune, iar în mijlocul mesei trona un colac foarte mare. Întrebându-l pe paroh, pe părintele Emil Cărămizaru, pentru cine este făcută impresionanta slujbă de parastas, părintele mi-a răspuns: «Cum pentru cine? Este 15 iunie. A murit Eminescu!». Atât de tare m-a impresionat ceea ce am văzut şi cuvintele părintelui, încât chiar în acea clipă m-am hotărât să dăruiesc acestei biserici, şi nu alteia, masca mortuară a lui Eminescu, cu atât mai mult cu cât ştiam că poetul fusese depus la această biserică după moartea sa, la cererea expresă pe care o făcuse cât încă mai era în viaţă”.

„Mihai Eminescu obişnuia să se reculeagă adesea, în linişte, în acest sfânt lăcaş voievodal, Biserica Sfântul Gheorghe Nou, ceea ce face ca, nu întâmplător, în ziua de 17 iunie 1889, aici să i se facă slujba de înmormântare, aici să fie prohodit“ părintele Emil Cărămizaru

„O vădită luciditate“

Doamna Ruxandra Ilie a mai adus o completare interesantă poveștii finalului tragic al marelui poet. „Vreau să vă mai relatez un fapt, poate necunoscut, şi pe care îl ştiu din familie, povestit la noi din neam în neam. Se spune că Eminescu a murit nebun şi că, oricum, ar fi fost nebun în ultimii ani ai vieţii sale, lucru pe care mulţi nu l-au crezut atunci şi pe care nu îl cred nici eu, cel puţin dintr-un motiv: sub perna geniului poeziei româneşti s-a găsit, în noaptea morţii sale, o bucată de hârtie pe care erau scrise de mâna sa următoarele cuvinte: «Atâta foc/Atâta aur/Și-atâtea lucruri sfinte/Peste întunericul vieţii/Ai revărsat, Părinte». O astfel de vădită luciditate nu ar fi putut să aparţină niciodată unui om considerat nebun din punct de vedere medical!”.