de Carmen Ciripoiu
Prima săptămână după Paşte, de la Înviere până la Duminica Tomei, numită Săptămâna Luminată, are pentru credincioşi o semnificaţie aparte. Credinţa populară spune că în acest interval de timp Raiul este deschis. Astfel, cine moare în această săptămână merge direct la dreapta Domnului, indiferent de păcatele pe care le-a făcut. De asemenea, se crede că în această perioadă sufletele morţilor sunt libere.
Cine se naşte de Paşte are noroc în viaţă
Prin Învierea Domnului nostru Iisus Hristos din morţi, cei din popor cred că Raiul se deschide tuturor sufletelor reţinute în prinsoarea iadului. Ca dovadă că în acest interval Raiul este deschis, după credinţa poporului şi datina cea veche, în ziua de Înviere se scoate uşa din mijloc a altarului şi se pune deoparte, unde stă apoi toată Săptămâna Luminată. Se spune că cine moare în acest interval merge de-a dreptul în Rai, pentru că lumina Raiului străluceşte fiecăruia care moare în această săptămână şi pentru că în timpul acesta uşile Raiului sunt deschise, iar cele ale iadului închise. Cel care moare este primit în Rai, indiferent de păcatele pe care le-a făcut, căci toate i se iartă. Şi cel care se naşte în prima zi de Paşte, şi mai cu seamă când trage clopotul întâia oară la biserică, este un om norocos pentru toată viaţa.
De Paştele Mic, tinerii se „leagă fraţi”
Duminica imediat următoare Învierii - Duminica Tomii - este cunoscută în popor ca Paştele Mic. În această zi, în unele locuri există obiceiul ca tinerii „să se lege fraţi”. Legământul se face „pe sânge”, „pe datul mâinilor” sau „pe păr”. La „frăţia pe păr”, cei doi îşi smulg din cap câte un fir de păr, pe care îl îngroapă apoi amândoi în acelaşi loc, numai de ei ştiut.
Blajinii, primii oameni de pe Pământ
Prima luni din a doua săptămână după Paşte, cunoscută în popor sub denumirea de Paştele Blajinilor, este un amestec între mit şi datini creştine. Sărbătoarea este pentru creştini motiv de comemorare a rudelor decedate, toţi mergând la cimitir şi rugându-se împreună cu preoţii pentru sufletele celor trecuţi la Domnul. Credinţele despre blajini sunt multe şi contradictorii. Se spune că ar fi fost cei dintâi oameni de pe Terra, susţinând de atunci stâlpii Cerului şi ai Pământului. Creştinismul i-a adoptat, transformându-i într-o categorie aparte. Oamenii pot lua legătura cu tărâmul misterios al blajinilor prin intermediul apei, aruncând pe ea coji de ouă roşii, dar şi firimituri de colaci, pentru ca blajinii să se poată înfrupta la rândul lor în timpul propriului Paşte. Pe vremuri era considerat un păcat mare să nu se procedeze aşa, pentru că blajinii nu mai aflau niciodată când e Paştele lor. Despre aceste coji se spune că plutesc timp de opt zile până ajung pe apa sâmbetei, râu infernal ce ar izvorî de sub rădăcinile Bradului Lumii. Unii etnologi susţin că o altă modalitate de a intra în legătură cu lumea lor este „plecarea urechii de pământ”, însă cu preţul de a rămâne surd: „Ei stau în pământ şi de Paştele lor, de ai pune urechea la prag, ai auzi cum strigă şi se bucură că-i Paştele, dar ai rămâne surd toată viaţa”. Legenda povesteşte că, dacă nu ţin cu străşnicie Paştele Blajinilor, oamenilor nu le mai rodesc ogoarele, oile se îmbolnăvesc, iar pe ei îi dor mâinile şi picioarele. Datina spune că blajinii se roagă pentru sufletele noastre, iar la sfârşitul lumii ei vor lua locul oamenilor pe Pământ.
De sărbătoarea lor, caii nu sunt puşi la căruţă
Paştele Cailor se sărbătoreşte în ziua de joi din a şasea săptămână care urmează după Paşte, când se crede că, pentru un ceas şi pentru o singură dată pe an, caii se satură de păscut iarbă. În unele localităţi ale ţării, de sărbătoarea lor, caii nu sunt puşi la căruţă şi primesc fân proaspăt pe săturate, iar în alte regiuni se fac slujbe la troiţe, pentru belşug şi sănătatea animalelor. Tot în această zi, de Paştele Cailor, există obiceiul ca mânjii cailor de munte să fie duşi la păscut în goluri montane, unde creşte o iarbă ce dă o stare euforică animalelor, plantă mult căutată în special de căpriori şi cerbi. Planta dă imunitate contra „brâncului”, o boală specifică acestor animale. Cum data acestei sărbători putea varia de la an la an cu un număr mare de zile, importanţa ei s-a diminuat treptat, primind un sens peiorativ: a nu da înapoi ceea ce ai împrumutat, a amâna până la Paştele Cailor, până la Sfântul Aşteaptă, deci a nu te ţine de cuvânt.
Anul acesta, Săptămâna Luminată cuprinde şi două mari sărbători creştine: Sfântul Mare Mucenic Gheorghe (23 aprilie) şi Izvorul Tămăduirii (24 aprilie). Sfântul Gheorghe, originar din Capadocia (Turcia de azi), este un simbol al bărbăţiei şi al curajului de a mărturisi credinţa în Domnul Iisus Hristos. Sfântul a murit în anul 303, după ce a trecut prin chinurile la care a fost supus de împăratul Diocleţian pentru a-l convinge să renunţe la creştinism, în final acesta tăindu-i capul cu sabia.
Izvorul Tămăduirii se serbează în amintirea minunii făcute de Maica Domnului, vindecând un orb din naştere. Acesta şi-a recăpătat vederea după ce şi-a udat faţa cu apa izvorului aflat într-o pădure de lângă Constantinopol, cum l-a îndemnat Fecioara. Biserica ridicată din ordin împărătesc pe locul unde era acel izvor a primit hramul „Izvorul Tămăduirii”. Praznicul datează din a doua jumătate a primului mileniu creştin.