de Carmen Ciripoiu şi Alexandru Brădescu
Doctori ai beteșugurilor sufletești și trupești. Așa ar putea fi descriși în doar câteva cuvinte doi dintre cei mai mari asceți ai Bisericii Ortodoxe Române, Sfinții Iosif și Chiriac de la Bisericani, sărbătoriți cu cinste și evlavie la 1 octombrie, luna marilor pelerinaje duhovnicești.
Prima comunitate duhovnicească românească din Țara Sfântă
Născut într-un mic sat din Neamț, Sfântul Iosif a primit tunderea în monahism la Mănăstirea Bistrița, unde a intrat la o vârstă fragedă. În acest loc, tânărul care L-a iubit pe Dumnezeu mai mult decât viața însăși a deprins adevărata viață duhovnicească, postul și rugăciunea neîncetată de la bătrânii călugări. Chiar și așa, ceva i-a lipsit Sfântului. Și-a dorit mult mai multă liniște… Drept urmare, a cerut binecuvântarea starețului și a plecat să se închine Domnului la Ierusalim, apoi s-a retras într-o peșteră, în pustiul de pe Valea Iordanului, ajungând în doar câțiva ani unul dintre cei mai vestiți sihaștri. Alături de el s-au strâns ulterior 17 pustnici, și astfel a luat naștere prima comunitate duhovnicească românească din Țara Sfântă. Din nefericire însă, arabii au năvălit peste sfințiile lor și le-au provocat multă tristețe.
„Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea!”
În aceste condiții, Sfântul Iosif și-a luat ucenicii și s-a retras împreună cu aceștia la Mănăstirea Bistrița. În timp, numărul celor care L-au iubit pe Hristos a crescut și au fost ridicate o biserică cu hramul Buna Vestire și câteva chilii. Sfântul Iosif a instituit, după modelul Mănăstirii Studiților, de la Constantinopol, rânduiala achimită, ce a presupus rugăciune neîncetată atât în interiorul bisericii, cât și la chilii, post, metanii, cântarea psalmilor, ascultare și, peste toate acestea, infinită dragoste. După ce turcii au incendiat biserica, Sfântul Iosif și ucenicii săi s-au hotărât să plece din nou în Muntele Athos, însă într-un stejar li s-a arătat însăși Precurata Fecioară, care i-a întors din drum: „Întoarceţi-vă, căci şi aici este grădina mea!”. Mai târziu, Schitul Cuviosului Iosif s-a numit Schitul Bisericani, adică „al evlavioşilor”, pentru că monahii s-au rugat cu lacrimi de pocăință, și mulți s-au vindecat de boli cu binecuvântarea Sfântului Iosif.
S-a nevoit singur timp de 60 de ani
Despre viața Sfântului Chiriac, far călăuzitor al călugărilor isihaștri din Moldova, nu se cunosc prea multe lucruri. Istoria consemnează că acesta s-a nevoit la Mănăstirea Bisericani la începutul secolului al XVII-lea, apoi s-a retras în pustie, unde a trăit singur timp de 60 de ani. Se spune că atât vara, cât și iarna, acesta a urcat muntele cu trupul gol, iar prin rugăciunile sale extrem de puternice a biruit toate ispitele diavolești. Moaștele Sfântului Chiriac de la Bisericani au fost sărutate de însuși mitropolitul Moldovei, Sfântul Ierarh Dosoftei, un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viaţă sfântă şi neîntrecut învăţător al dreptei credinţe în limba poporului său, primul poet național, primul traducător în limba română al cărților de slujbă religioasă, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător în limba română al unor cărți din literatura dramatică și istorică universală și, totodată, primul cărturar român care a copiat documente și inscripții.
Peștera, păstrată intactă de secole
Fiecare lăcaș sfânt are, fără îndoială, povestea sa, unde legenda, adevărul și adăugările povestitorilor se împletesc într-un incredibil tablou al iubirii pentru Cel de Sus. Ceva cu totul ieșit din comun se întâmplă cu orice creștin care calcă pragul Peșterii Sfântului Cuvios Chiriac de la Bisericani, așezată la mică distanță de Biserica voievodală a mănăstirii. Ridicată din pietre prinse una peste cealaltă și acoperită cu pământ, cu o cruce imensă deasupra locului unde cândva s-a aflat altarul, peștera este cu siguranță un alt dar al lui Dumnezeu față de cei care au dus o viață atât de plăcută Lui. Un căuș în care toate problemele dispar, iar sufletul devine curat și eliberat de toate durerile. Incredibil este faptul că Peștera Sfântului Chiriac, care a fost locul de nevoință spre sfințire al multor monahi, a rămas și astăzi intactă. Potrivit istoriei, în acest loc unde îngerii par să coboare mereu, însuși Sfântul Cuvios Chiriac a săvârșit Sfânta Liturghie în fiecare zi de sâmbătă, de duminică și de sărbătoare, împărtășindu-i pe toți pustnicii din împrejurimi cu Trupul și cu Sângele Domnului.
Soldaţi, călugări şi bolnavi, uniţi în dragoste pentru Mântuitorul
Tot în acest loc se spune că au îngenuncheat toți ucenicii Sfântului Cuvios Iosif, iar râuri de rugăciuni s-au revărsat din inimile lor către tot Ţinutul Neamțului. Pe măsuța unde cândva a fost altarul se regăsește o copie a unei icoane făcătoare de minuni a Maicii Domnului, din stejarul de la Bisericani… Potrivit tradiției, păstrată cu sfințenie de cinstitele fețe bisericești, în fiecare an, la începutul lunii octombrie, se săvârșește o procesiune în cinstea marilor cuvioși Chiriac și Iosif de la Bisericani. Credincioșii pornesc de la paraclisul mănăstirii și se opresc la această peșteră, iar în toată perioada se citește acatistul celor doi sfinți. Alături de Biserica Voievodală de la Bisericani, unde se află moaștele Sfinților Iosif și Chiriac, există și un cimitir. În acest loc își dorm somnul de veci laolaltă monahi, bolnavi care nu au avut familie, dar și soldați din cele două Războaie Mondiale. În împrejurimi, unde există multe alte peșteri, nedescoperite încă, se spune că se odihnesc întru eternitate alți sfinți călugări pustnici.