de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu
Unul dintre cele mai vechi lăcaşuri de cult din Bucureşti este Biserica Sfântul Dumitru Poştă, din Centrul Vechi, locul unde, pe vremuri, negustorii veneau să încheie contracte, jurând în faţa icoanelor că vor respecta cele promise pe hârtie. De atunci, a căpătat şi numele de „Biserica de Jurământ”, dar istoria locului se pierde undeva în negura timpului, în urmă cu sute de ani. Pe pavajul din faţa lăcaşului s-au perindat prinţi străini, domnitori, mesageri ai unor curţi europene în drumul lor către Curtea Domnească şi a fost locul de unde a izbucnit, într-o zi de Paşte, cel mai mare incendiu al Bucureştilor, după ce fiul boieroaicei Drugănescu a marcat sărbătoarea creştină cu focuri de armă. Despre toate acestea a acceptat să ne vorbească, într-un interviu amplu, preotul paroh al bisericii, Mihai Gojgar.
„Lăcașul are singura icoană din Bucureşti a Sfântului Iuda Tadeu”
- Este biserica din Bucureşti cu şase protectori, implicit cu şase hramuri. Care sunt acestea?
- Biserica are şase ocrotitori: primul, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit la 26 octombrie, apoi, din 2009, Sfinţii Mucenici Haralambie (cinstit la 10 februarie, ocrotitorul bolnavilor de ciumă şi alte boli epidemice) şi Sfântul Pantelimon (doctor fără de arginţi), la 27 iulie. De asemenea, mai avem moaştele a doi sfinţi: Sfântul Ierarh Antipa al Pergamului, ocrotitorul bolnavilor de dinţi, prăznuit la 11 aprilie. Mai există o părticică din moaştele Sfântului Cuvios Nicanor, mare ocrotitor al copiilor bolnavi, prăznuit la 7 august. Mai este şi Sfântul Iuda Tadeu, la 19 iunie. De altfel, singura icoană din Bucureşti - şi chiar din ţară, din câte ştiu eu - a acestui sfânt este la Biserica Sfântul Dimitrie Poştă.
- Dar cine a ctitorit-o şi câte veacuri a fost martoră a istoriei noastre?
- Biserica Sfântul Dumitru Poştă are o vechime de aproximativ jumătate de mileniu, desigur, nu forma actuală. Este printre cele mai vechi lăcașuri din Bucureşti. După tradiţie, cea mai veche ar fi Biserica Bucur-Ciobanul, dar, conform documentelor existente, este Sfântul Antonie, Curtea Domnească. La 1654 este menţionată existenţa Bisericii Sfântul Dumitru, o construcţie din lemn ctitorită de vornicul Badea Bălăceanu şi situându-se pe Uliţa Işlicarilor.
„A avut podoabe din aur, argint şi bronz”
- Ce s-a întâmplat cu biserica din lemn a lui Badea Bălăceanu?
- A ajuns o ruină pe la jumătatea secolului al XVIII-lea, mai precis pe la 1741, şi a fost reconstruită câţiva ani mai târziu, în 1752, de această dată din piatră. De atunci se mai păstrează şi astăzi partea de sus a pisaniei. Din păcate, şi acest al doilea lăcaş de cult a ajuns o ruină şi, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, domnul fanariot al ţării, Alexandru Şuţu, i-a atras atenţia episcopului de Buzău, cel care avea în grijă această biserică, să facă ceva. Episcopul de la acea vreme, Constandie Filitti, a angajat un meşter neamţ, pe arhitectul Iosif Weltz, pentru a reconstrui biserica. Atunci a căpătat forma actuală. Ceea ce vedem astăzi este o creaţie arhitecturală de la 1819. În acelaşi an, Constandie Filitti a fost demis din cauza ideilor sale rusofile. În tabloul votiv din biserică, acesta apare cu o decoraţie importantă la gât, Ordinul Sfintei Ana, cea mai mare decoraţie din Imperiul Ţarist. Avea să moară opt ani mai târziu, în 1827, la 8 septembrie, iar mormântul său se află în biserică. Anul acesta vom comemora 190 de ani de la adormirea sa. După demiterea lui Filitti, refacerea bisericii a fost încheiată la mijlocul secolului al XIX-lea, având sfinţirea pe la 1843. Arăta superb, era dotată cu piese de artă inestimabile din aur, argint, bronz.
- Dar a rezistat vicisitudinilor acelor ani?
- Patru ani mai târziu s-a întâmplat un mare dezastru, un incendiu de proporţii, care a pornit chiar din faţa bisericii. Era un han al Zincăi Drăgănescu, iar de Paşte se obişnuia să se sărbătorească trăgându-se focuri de armă, doar că băiatul boieroaicei a tras podul cu fân, iar focul, ajutat de un vânt prielnic, s-a întins în tot Bucureştiul. A fost o catastrofă pentru oraş. Au avut loc vreo 15 decese şi sute de case s-au ruinat. Stingerea incendiului în oraş a durat peste o lună. Cu toate că biserica se afla la câţiva paşi de locul unde a pornit focul, nu a fost compromisă şi s-a pierdut doar pictura, care s-a afumat. Două decenii mai târziu, Carol Popp de Szathmari, un cunoscut pictor, dar şi unul dintre fotografii de război din Europa acelor vremuri, a înveşmântat lăcaşul de cult cu pictura pe care o putem admira şi astăzi, restaurată în ulei. Au fost multe comentarii privitoare la această operă de artă, pentru că nu este o pictură bizantină, este una neorealistă, în stilul epocii respective, de o rară frumuseţe.
„Nicolae Iorga a salvat-o de la demolare”
- De ce se numeşte şi Sfântul Dumitru Poştă?
- A primit acest nume pentru că se află acum în spatele Muzeului de Istorie, fostul Palat al Poştelor, care s-a ridicat pe la 1910 pe terenul bisericii. Tot terenul din jur a aparţinut lăcașului. Statul a preluat acest teren şi a ridicat Palatul Poştelor. În stânga bisericii, privind spre ea, se află fostul Spital al Poştelor, care îngrijea angajaţii Poştei. Astăzi este Institutul de Balneologie şi Recuperare Medicală, o filială a Spitalului Filantropia din Capitală. Poştă a fost denumită pentru o mai bună poziţionare a bisericii în spaţiu, în Centrul Vechi. Mai e numită „Biserica de Jurământ”, pentru că, aşa cum se spune, aici neguţătorii oraşului obişnuiau să jure la o icoană, în semn de întărire a contractelor. De asemenea, tot în faţa icoanelor din această biserică veneau şi cei care se aflau în procese şi făceau jurăminte că vor spune în faţa instanţei „adevărul şi numai adevărul”, după cum reiese din prima atestare documentară a bisericii din 1654.
- În ce fel s-a implicat mai târziu Nicolae Iorga în salvarea ei de la demolare?
- Pentru că se considera că ar fi un loc bun de promenadă şi că ar fi potrivit un parc aici, la sfârşitul secolului al XIX-lea a fost propusă pentru demolare. Din fericire, Nicolae Iorga, împreună cu academicianul I.C. Filitti, nepot al lui Constandie Filitti, reuşesc să facă demersuri, apoi o colectă şi mai ales să primească sprijinul primarului de atunci, Dimitrie Dobrescu, şi să restaureze biserica. La 30 noiembrie 1930 este redată cultului şi ferită de primejdia demolării. A cunoscut apoi o perioadă de glorie, până în deceniul şapte al secolului al XX-lea, apoi, uşor, uşor, au apărut tot felul de probleme, şi biserica a stat mult separată de lume din cauza lucrărilor de restaurare sau de canalizare, de iluminat, pavajul străzii. Până după anii ’90.
„Este situată pe cea mai veche dintre străzile care şi-au păstrat forma iniţială”
- Dar şi strada pe care se află biserica este una cu rezonanţă istorică. Este adevărat?
- Biserica este situată pe Strada Franceză, la numărul 1. Este cea mai veche stradă din Bucureşti în forma ei iniţială. O stradă foarte importantă, pentru că era calea ce venea din viitorul Pod al Mogoşoaiei, devenită Calea Victoriei, şi ducea la Curtea Domnească, deci pe aici treceau toţi emisarii, toţi prinţii, toţi regii. Iniţial a fost Uliţa Işlicarilor şi i se spunea așa de la fabricanţii de işlice. Acestea erau acele turbane specifice boierilor şi care difereau ca mărime în funcţie de rangul acestora. Strada s-a numit apoi Uliţa Franţuzească, pentru că aici îşi desfăceau mărfurile cei care aduceau moda pariziană. Asta a fost până în secolul al XX-lea, când strada a primit numele de Carol I. Au venit comuniştii şi au şters această denumire şi i-au pus numele 30 Decembrie. Imediat după Revoluţie s-a numit Iuliu Maniu şi apoi, odată ce numele acestuia a fost dat bulevardului bucureştean din Militari, strada a revenit la numele istoric de Franceză, aşa cum este cunoscută şi astăzi.
„Liturghie specială marţea, pentru cei care merg la serviciu“
- Este biserica la care se oficiază Sfânta Liturghie şi în cursul săptămânii. De ce?
- Ca o particularitate liturgică, în fiecare marţi dimineaţă, de la ora 6:00, săvârşim Sfânta Liturghie dedicată celor care merg apoi la serviciu. Oamenii sunt invitaţi să stea un ceas şi ceva cu noi la rugăciune. Se pare că au cu totul altă stare după participarea la slujbă. Marţea şi joia erau zile fără activităţi liturgice. Lunea e de spovedanie, marţi se împărtăşesc, miercuri, de la 18:00 la 19:30, este Sfântul Maslu, vineri, de la ora 17:00, spovedanie, de la 18:00, acatist, apoi iar spovedanie, iar de la 19:30, seară cateherică. Sâmbăta avem parastase şi duminica, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie.
„A devenit Paraclis Universitar“
- A căpătat o misiune nouă în ultimii ani?
- Din 2009, de la 12 mai, biserica este Paraclis Universitar. Patriarhul a ridicat biserica la rangul de Paraclis Universitar, ceea ce înseamnă că are menirea de aducere a cât mai multor tineri în viaţa Bisericii. Aş spune că aici media de vârstă este de 45-50 de ani. Sunt foarte mulţi tineri pe care-i atragem şi sunt foarte mulţi dintre ei implicaţi în proiectele noastre. De la 15 ani la 25-30 de ani. Ei sunt forţa Bisericii Sfântul Dumitru. Aduc multă energie şi multe idei. Din 2010 am început să facem lucrările de restaurare. După doi ani de lupte, de eşecuri, de respingeri, abia în 2012 am pornit lucrările de consolidare. Am reuşit, la 15 martie 2017, să facem procesul-verbal de recepţionare a lucrării. E singura oază de verdeaţă din Centrul Vechi.
- Cum îi sprijiniţi pe oamenii necăjiţi din parohie?
- Este o parohie mică, are 80 de familii, dar avem programe pentru oamenii necăjiţi. Avem birou de asistenţă socială, cu tinere care au absolvit facultate de profil, şi nu oferim bani sau ajutoare fără să cercetăm cazurile. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că banul trebuie să transpire în mâna ta. Adică trebuie să fii atent cui dai. Şi banii pe care noi îi avem şi-i vehiculăm sunt bani de la oameni. Dintre care unii chiar necăjiţi. De aceea cerem acte, dovezi ale situaţiei respective. Nu promovăm cerşetoria, ajutorul ocazional, neverificat. Cerşetoria pentru unii pare o profesie; mila e una, aparenţa faptelor bune e cu totul altceva. Cine dă bani la biserica noastră trebuie să aibă convingerea că banii ajung chiar la oamenii care au nevoie. Oferim sâmbăta o masă caldă celor mai puţin avuţi. Această masă a apărut cu gândul la cei care fac parastase şi nu ştiu cui să dea pachete. Se dă o masă cu aburi şi, dacă se vrea, se mai dau şi pachete, iar oamenii care primesc această masă mănâncă tot din farfurie, adică sunt oameni cărora le este foame, iar acest mic ajutor este necesar şi apreciat. Este o listă deschisă la pangar, unde cine vrea să facă parastas poate alege variante pentru cei nevoiaşi: fie oferă bani şi ne ocupăm de tot, fie alege ce vrea să preparăm, fie aduce produse şi poate veni să prepare împreună cu noi etc. Ne-am concentrat pe câteva programe pentru cei nevoiaşi, în încercarea de a aduce lumină şi bucurie în sufletele credincioşilor şi ale celor vitregiţi de soartă.