de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu
În ţinutul legendar al Codrilor Vlăsiei, nu departe de drumul naţional ce leagă Bucureştiul de Ploieşti, trecând prin comuna Izvorani, se află Mănăstirea Ţigăneşti, un loc mirific, situat între păduri şi ape, unde hărnicia nu are vârstă şi unde lucrul mâinilor măiastre se împleteşte cu rugăciunea neîncetată. Despre vrednicia şi despre priceperea călugăriţelor de aici s-a dus vestea până în ţări îndepărtate, unde au ajuns, de-a lungul vremii, ţesăturile lor cu fir de aur, stofele, covoarele, broderiile bogate şi minunatele moulineuri lucrate cu migală şi cu pricepere în atelierele din incinta aşezământului. Este şi locul unde în urmă cu sute de ani au trăit sihaştri athoniţi.
Colţul de Rai de lângă DN 1
Înainte de a ajunge la mănăstire, şoseaua trece şerpuind printr-o pădure deasă ce desparte lumea în două, separând vacarmul aşezărilor de lângă drumul naţional de liniştea unui timp suspendat, parcă uitat. Odată trecuţi de pâlcul de copaci, în faţă se deschide un tărâm de poveste, un luminiş ce ascunde o aşezare ca un cătun, cu multe case albe, chivernisite şi împodobite cu muşcate de toate culorile, rânduite în jurul unei biserici de zid, la care se ajunge trecând pe sub turnul clopotniţei. Aleea ce duce spre sfântul lăcaş este străjuită de brazi înalţi, iar pajiştea verde, cu iarbă tunsă şi atent îngrijită, ca un gazon englezesc, dă impresia unui loc cu descendenţă domnească, nobiliară. Biserica albă, înveşmântată în lumina blândă a soarelui de toamnă, se înalţă majestuoasă în mijlocul satului mănăstiresc. E vremea liturghiei, şi măicuţele iţesc pasul spre sfântul lăcaş, în foşnetul veşmintelor negre, fiecare ocupându-şi în tăcere locul în strană după câteva închinăciuni în faţa uşilor împărăteşti. Sunt de toate vârstele, unele tinere, venite de câţiva ani în mănăstire, altele care au închis între aceste ziduri o viaţă de om, pentru a deschide, prin sacrificiul lor, luminile sufletului în Cer. Ţin capul plecat, într-o smerenie continuă, cum e şi viaţa lor. „Suntem 88 de suflete, împreună cu surorile, şi fiecare dintre noi are ascultările sale. Cea mai în vârstă are 97 de ani. Zilele trecute am îmbrăcat încă două surori, care au început deja rânduiala în strană”, ne introduce în viaţa mănăstirească stavrofora Eufimia Popa, stareţa mănăstirii, o măicuţă cu vocea blândă, venită dintr-o pace interioară dobândită în ani de rugăciune. A intrat pe poarta sfântului lăcaş pe când avea 16 ani şi era doar o copilă. Acum are 55 de ani, împliniţi de Buna Vestire, şi o întreb ce a determinat-o să aleagă, la o vârstă la care alte fete vor să se bucure de deliciile vieţii, traiul între metanii la lumina candelei, în mireasmă de tămâie şi de lumânări. „Aşa a vrut Bunul Dumnezeu să rânduiască viaţa mea. Eu nu prea ştiam ce este în lume. Am terminat zece clase la 15 iulie, şi la 20, în aceeaşi lună, de Sfântul Ilie, am venit la mănăstire cu mama mea, Dumnezeu s-o odihnească! O adusese deja, din aprilie, şi pe sora mea aici. Era în 1979. Au trecut 38 de ani de atunci. Eu eram cea mai mică dintre cele trei fete. Noi, în familie, am fost crescute după rânduiala Bisericii. Părinţii ne-au învăţat să ne rugăm, să-i respectăm. Înainte de a pleca duminica la Sfânta Liturghie la biserică, înainte de a ieşi din casă, ne ceream iertare de la părinţi şi le sărutam mâna. Aşa eram învăţaţi. Ştiam de post, de biserică, de duminică, de respect, cu toate că eram nişte copii. Când ne-am făcut mai mari, mama a decis pentru mine şi pentru sora mea. Eu m-am lăsat totdeauna în voia lui Dumnezeu”, povesteşte maica stareţă cu zâmbetul cald pe buze. „Când eram copil, să fi tot avut vreo 13 ani, la noi a venit o călugăriţă, era prima oară când o vedeam. Mi-am pus atunci pe cap scufia de maică, un gest inocent. După câţiva ani aveam să o aşez pentru totdeauna”, a continuat stavrofora, invitându-mă să cunosc mica lor comunitate.
Lăcaşul pustnicilor de la Muntele Athos
Facem câţiva paşi pe aleea cu brazi, şi povestea sfântului sălaş începe a se depăna, pornind din vremi îndepărtate. Istoria locului se pierde în veacuri, undeva în secolul XVII-lea, când aici se aflau Codrii Vlăsiei, loc bun de retragere în pustnicie netulburată pentru câţiva călugări români veniţi de la Muntele Athos, de la Schitul Sfânta Ana. Aici s-au trudit monahii, ostoindu-şi trupul cu post şi cu metanii, sfinţind locurile prin rugăciunile neîncetate şi prin râvna duhovnicească, departe de lume şi de stihiile ei. Cu timpul, ei s-au organizat într-un schit cu hramul Sfântului Nicolae, o bisericuţă din lemn de la care a mai rămas până astăzi piatra ce a folosit ca masă în sfântul altar. Aceasta este aşezată în curte, la mare cinste, şi păstrează încă inscripţionat anul 1752. Atunci au dăruit boierul Matei Ţigănescu şi verişoara sa, Paraschiva Căplescu, o parte din moşia lor călugărilor pustnici din mijlocul pădurii, pentru a-şi face biserica, loc de adăpostire şi de adâncă rugăciune, şi aşa a luat fiinţă Schitul Ţigăneşti, după numele boierului, iar locurile aveau să fie sfinţite prin trudă şi rugăciune. O legendă de prin partea locului merge cu primele momente ale acestui aşezământ până la începutul anilor 1600, ridicarea schitului fiind legată de domnitorul Mihai Viteazul şi de soţia sa, Stanca, dar niciun act oficial nu atestă acest fapt. Doar pomelnicul de început al mănăstirii îi are pe amândoi trecuţi primii, înaintea celorlalţi ctitori, venind parcă să sprijine această presupunere.
Fântâna cu Agheasmă Mare
„Cu timpul, călugării au fost mutaţi la Mănăstirea Căldăruşani, iar din 1805 au fost aduse aici călugărițele de la Schitul Maicilor din Bucureşti. Pentru că obştea a crescut, a fost nevoie de o biserică mai încăpătoare, şi aşa a rânduit Dumnezeu ca în 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu şi al unor credincioşi, în locul schitului din lemn să fie ridicată actuala biserică, pe care o putem vedea şi astăzi, cu hramul Adormirea Maicii Domnului”, continuă maica-ghid istoricul bisericii. A fost construită în spiritul vremii, cu o singură turlă, cu pridvor şi este împodobită cu sfinţi aşezaţi în medalioane de mozaic frumos colorat. Acum, prin grija şi prin truda măicuţelor şi cu ajutorul credincioşilor, biserica a trecut prin renovări şi îmbunătăţiri şi arată de parcă ieri ar fi fost construită. Ca să ajungem la sfântul lăcaş trecem pe lângă o fântână cu roată şi cu cerdac modern din lemn. „Este plină de Agheasmă Mare”, şopteşte maica. „După Bobotează, se ia în fiecare dimineaţă, timp de opt zile, apoi toată agheasma care rămâne se aruncă în această fântână. De asemenea, apa care se pune pentru sfinţit în fiecare lună se ia tot de aici, din fântână”, continuă însoţitoarea noastră cu voce scăzută, ca nu cumva cuvintele şi secretul dezvăluit să întineze taina fântânii.
Cutremurul din 1977 şi minunea Sfântului Mina
La câţiva metri mai departe de fântână sunt atelierele de lucru şi ţesătoria, iar mai încolo, bisericuţa din cimitir şi muzeul în care sunt închise comorile veacurilor trecute. Zgomotul maşinilor este singurul care străpunge liniştea locului. Este ca într-un stup de albine, unde lucrătoarele harnice nu prididesc niciodată cu lucrul, iar zumzetul continuu este acoperit doar de bătăile ritmice în toacă şi de clopotul care cheamă la rugăciune. De aici, din adăpostul chiliilor austere, unde arde mereu candela, au ieşit de-a lungul anilor ţesături preţioase cu fir de aur şi de argint, covoare de Smirna pentru Danemarca şi stofe pentru Germania. „La început erau 12 războaie, şase mari şi şase mici. Atelierul a fost înfiinţat în 1935, şi acum este dotat cu războaie Jacquard, cu programator şi cu cartele. Este singurul din cadrul Bisericii”, ne dezvăluie maica. Aici veneau pe vremuri miniştri, preşedinți, diplomaţi, oameni de cultură în vizite oficiale, aduşi pentru a admira realizările din atelierele Patriarhiei, cărora li se dusese faima. „Mai este şi o secţie de tricotaje, alta de croitorie şi una de broderie. Lucrăm dulame pentru preoţi, tricotaje, veste, pulovere negre, aşa, ca de mănăstire, fulare, căciuliţe. Aici vin şi fac coman- dă cei din alte mănăstiri sau credincioşi de pretutindeni”. Intrăm cu sfială, ca într-un sanctuar. Observ imediat că fiecare maşină are câteva iconiţe puse lângă suveică. „Monahia care lucrează la război îşi face în acelaşi timp pravila, se roagă în timp ce maşina merge”, ne explică maica-ghid secretul iconiţelor de pe betele războaielor. Atelierele îl au ca protector pe Marele Mucenic Mina, iar candela din nişa peretelui este mereu aprinsă la icoana Sfântului. „Aici s-au cusut pentru Camera Maură din Castelul Peleş 12 perne cu lungimea de trei metri şi cu lăţimea de 60 de centimetri cu fir de aur, imitaţia broderiei din Viena. Chiar la cutremurul din ’77 se lucra la comandă, în schimbul trei. Erau maicile sus, la etaj, iar cutremurul le-a prins la lucru. Când a început să se zdruncine clădirea, toate cartelele de la războaiele de ţesut au căzut, s-a oprit curentul, s-a făcut beznă, a fost dezastru mare. Candela de la icoana Sfântului Mina s-a înclinat într-o parte, dar puţinul ulei care a rămas în pahar a ţinut fitilul aprins. Cu lumina aceea plăpândă maicile au putut să vadă treptele, ieşirea şi toate obstacolele din drumul lor, şi aşa au scăpat din clădire”, rememorează monahia, făcând o cruce mare şi mulţumind încă o dată Sfântului, a cărui icoană este şi în prezent luminată de candela cu picior.
Viaţa de obşte şi oprirea de la paharul din faţă
Ieşind din clădirea atelierelor, ajungem la biserică, unde slujba este pe sfârşite. Măicuţele fac câteva închinăciuni în faţa icoanelor altarului, sărută racla cu sfintele moaşte, apoi se retrag tăcute la ascultările lor, ca nişte umbre. Pictura interioară a bisericii, executată în 1853, în stil neobizantin, a fost opera egumenului Eftimie, cel care a pus bazele acestui lăcaş, şi a fost refăcută în mai multe rânduri, dar repictată complet în 1929 de Dimitrie Belizarie. Este o mănăstire de sine, în care monahiile se autogospodăresc, au grijă pe cheltuiala lor de casele în care vieţuiesc şi fac ascultare de cea mai în vârstă din gospodărie sau de cea mai veche de acolo. „Locuiesc două, trei într-o casă, şi cele mai multe sunt angajate la Atelierele Patriarhiei, la ţesătorie. Altele fac munci la Arhiepiscopia Bucureştilor, adică pentru întreţinere. Mai au şi unele îndatoriri faţă de biserică, unde avem o rânduială a slujbelor; cine are voce cântă la strană, dacă nu, e paraclisieră, adică se ocupă de candele, de lumânări, câte o săptămână. Sunt şi anumite maici care slujesc numai la sfântul altar. Cele mai în vârstă nu mai au putinţă şi încercăm să ne îngăduim unele cu altele”, povesteşte maica stareţă. Veniturile mănăstirii sunt din cele 47 de hectare de pământ pe care măicuţele îl muncesc, dar şi din ajutoarele primite sub formă de donaţii. „Am încercat să mecanizăm lucrările agricole. N-au mai venit persoane mai tinere în mănăstire, maicile mai în vârstă au neputinţele lor, nu mai pot munci la câmp. Încercăm să ne gospodărim şi noi astfel încât să trecem de pe o lună pe alta şi să avem grijă de toată lumea trăitoare aici. În 2012 s-a făcut o prăznuire, pentru că biserica nouă a împlinit 200 de ani.
Mi-am spus că trebuie să facem şi noi după puterile noastre ceva pentru ea, ca să mai dureze încă cel puţin 200 de aici încolo. Am făcut şi noi lucrări, acoperişul de tablă, apoi am înlocuit toată instalaţia electrică şi s-a trecut pe sub pardoseala nouă. Cu ajutorul a diferiţi sponsori avem şi căldură prin podea. Până la jumătatea bisericii s-a făcut şi restaurarea picturii. Am început în 2012, dar s-a lucrat după cum am avut bani, iar pictorul ne-a păsuit de mai multe ori cu plata”, povesteşte maica stareţă. O întreb unde este nevoinţa mai mare: în mănăstirea de obşte, unde maicile trăiesc laolaltă, sau în cea de sine? „Viaţa de obşte e ca un pahar cu apă. Îl beau numai când mi se dă. Sunt sub ascultare, facem cu rândul, şi totul se face cu blagoslovire. La viaţa de sine am paharul cu apă, dar nu-l beau decât atunci când este necesar, chiar dacă, poate, mi-e sete. La cine-i mai tare oprirea? La cel care nu i se dă sau la cel care are şi nu bea?”.
Durerea şi recunoştinţa, plânse la icoanele făcătoare de minuni
Sfârşitul Sfintei Liturghii a fost continuat cu slujbele de dezlegare. Biserica e plină, iar preotul începe a citi rugăciunile despre care se spune că alungă blestemele, farmecele, neputinţele, dar şi patimile. O femeie tânără, acoperită cu o basma albă, îngenunchează în faţa icoanei Maicii Domnului de lângă altar şi se roagă, în timp ce lacrimile îi curg pe obraji. Deasupra, din icoană, Fecioara binecuvântează cu un gest de smerenie şi de nesfârşită dragoste suferinţa femeii prăbuşite în genunchi de o durere numai de ea ştiută. „Este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. A fost găsită în schitul din lemn şi este mare ajutătoare a femeilor care-şi doresc naştere de prunci şi a celor care sunt în primejdie de moarte, iar cealaltă este icoana Maicii Domnului grabnic ascultătoare, adusă de călugării de la Muntele Athos în urmă cu peste 300 de ani”, mă lămureşte maica-ghid, şi mulţimea de oameni împărţită în faţa celor două reprezentări ale Fecioarei, oameni în putere, alţii cu diverse beteşuguri, pe picioarele lor, ajutaţi de cârje sau în scaun cu rotile, ilustrează într-un tablou dureros vorbele monahiei. Se spune că amândouă sunt făcătoare de minuni, şi mulţi sunt cei care vin să-şi plângă durerea, dar şi să mulţumească Maicii. Împreună cu sfintele moaşte, sunt mărturii ale începuturilor Mănăstirii Ţigăneşti. „Avem 11 părticele de sfinţi, dăruite tot din vremea călugărilor athoniţi: Sfântul Elefterie, Sfântul Pangrati, Sfântul Mina, Sfinţii 40 de Mucenici de la Sevasta, Sfânta Anastasia, Serghie și Vah, Artemie, Sfântul Mucenic Haralambie, Muceniţa Marina şi mai avem o mică părticică din moaştele Sfântului Chiric pruncul, cel care a murit la 3 ani împreună cu mama sa, Iulita”. Ieşim cu paşi mici din biserică şi lăsăm în urmă pelerinii rânduiţi în faţa icoanelor Maicii Domnului, fiecare cu povara sa şi cu durerea spusă în cuvintele acatistelor şi ale rugăciunilor şoptite în faţa sfinţilor pictaţi. Este amiază, şi biserica albă, frumoasă, este înveşmântată în lumina blândă a soarelui de toamnă. Au trecut peste ea 200 de ani şi arată de parcă abia ieri banul Radu Golescu intra pe uşile bogat împodobite cu flori sculptate şi aşeza pisania de început. Se impune a ieşi cu sfială, pentru a nu deranja cu nimic acest tărâm minunat, un loc unde hărnicia, miracolul şi smerenia sunt la ele acasă. Odată trecuţi pe sub clopotniţa înaltă, lăsăm în urmă mănăstirea din poiană, cu satul măicuţelor scăldat în lumina ruginie şi caldă de toamnă, locul unde sufletul şi trupul găsesc alinare la sfinţi ştiuţi şi alţii neştiuţi, a căror prezenţă nevăzută se simte şi acum în luminişul foştilor Codri ai Vlăsiei.