de Luana Mare
Chiar dacă au traversat jumătate de secol de ideologizare ateistă, românii au păstrat filonul creştin, dovedit şi prin numărul mare de enoriaşi, dar şi de biserici existente în spaţiul românesc. Despre rolul Bisericii în societatea noastră, al religiei în general, dar şi despre cum ar trebui să transforme credinţa pe fiecare dintre noi, ne-a vorbit Vasile Bănescu (foto), purtător de cuvânt al Patriarhiei, doctor în Teologie şi licenţiat în Filosofie la Facultatea Heidelberg din Germania, dar şi prezentatorul emisiunii „Credinţă şi cultură”, de la Trinitas TV.
„Libertatea e o valoare creştină prin excelenţă”
- Există un dicton care spune că „pentru omul credincios totul este posibil, pentru necredincios totul este permis”. Pe ce parte se află românii în zilele noastre?
- Omul modern a ajuns foarte refractar la orice tip de autoritate, mai ales la orice tip de autoritate morală. „E interzis să interzici” este dictonul care a apărut după Revoluţia franceză şi care a fost sloganul anilor ’60 în Franţa. Omul modern detestă limitele, detestă sfaturile, detestă normele, am devenit anomici, nu ne mai place niciun reper care să ne stânjenească, dar aceasta este o falsă percepţie, pentru că, de exemplu, creştinismul nu impune graniţe, nu impune limite, nu suprimă libertatea, dimpotrivă. Cum spunea Nicolae Steinhardt, „cei care ştiu ceva despre creştinism ştiu multe despre libertate”, pentru că libertatea în creştinism e un mare dar. Hristos aduce libertate, nu aduce limitări ale libertăţii. Realmente, libertatea e o valoare creştină prin excelenţă şi care e cunoscută de cei care chiar se implică sau îşi aduc aproape în viaţa lor lucrurile nevăzute, de natură spirituală. Te limitezi adâncindu-te în cele materiale, te dezrobeşti pătrunzând în zona celor spirituale. Aşadar, limitele sunt de regăsit în zona materialismului, niciodată în zona spiritualităţii.
- Biserica impune limite, aşa cum este noua percepţie? Religia are cumva prea multe reguli pentru credincioşii practicanţi?
- Biserica nu impune nimic, vă asigur de asta, Biserica e deschisă oricui doreşte să cunoască mai mult. A studia Religia înseamnă a cunoaşte mai mult, atât Vechiul Testament, cât şi Noul Testament pentru cei care le-au citit sunt revelatoare ale unui mesaj, acela al îndemnului să cunoşti. De aceea, creştinismul nu are nimic de-a face cu lipsa de inteligenţă, cu prostia. Cum spunea Nicolae Steinhardt: „Creştinismul nu incită şi Hristos nu invită la prostie, care e un păcat, ci invită la Cunoaştere”. Este esenţial actul cunoaşterii în creştinism. Hristos descrie viaţa veşnică prin acest termen: Cunoaştere. Cunoaşterea lui Dumnezeu. Acesta este sensul luminos al exerciţiului spiritual creştin: avansezi pe o cale spirituală. E valabilă această cale şi în alte tradiţii religioase, dar creştinismul rămâne unic prin întruparea lui Hristos, prin întruparea lui Dum- nezeu în lume. Este revelaţia maximă care s-a petrecut în spaţiul istoriei omeneşti.
„Nu există în toată istoria umanităţii un popor ateu”
- Se reîntoarce lumea la credinţă?
- Există un nou val, cu aplecare către credinţă. O confirmă din ce în ce mai mulţi gânditori din Europa, şi nu numai, gânditori nu neapărat creştini, dar care descoperă creştinismul. Dacă în anii ’80-’90 se vorbea despre refluxul religiei, despre ieşirea din religie, sunt chiar cărţi cu titlul acesta, astăzi se vorbeşte, dimpotrivă, despre o revenire a fenomenului religios, despre o in- tensificare a lui, chiar dacă, așa cum spune Eliade: „Sacrul e camuflat de multe ori în profan”. Adică descrie mentalitatea omului modern, care preferă un tip de religiozitate implicită, nu explicită, se manifestă mai rar în spaţiul public, dar se manifestă lăuntric la fel.
- Credeţi că societatea noastră ar putea exista în afara credinţei în Dumnezeu?
- Niciodată religiozitatea nu poate dispărea dintr-o societate, nu există în istorie vreo societate atee. Nu poate exista, pentru că religiosul face parte implicită din conştiinţa umană. Religiosul este parte structurantă a acestei conştiinţe. Nu ne naştem atei. Nu ne naştem fără organ de percepţie a religiosului, dimpotrivă, omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, asta presupune, evident, realitatea spirituală din el, omul are permanent această tensiune care-l conduce spre un tip de căutare dincolo de cele văzute. În toată istoria culturii omeneşti vorbim despre un salt pe care omul îl face mai departe, spre cele necunoscute, nevăzute. Acesta este şi sensul culturii; de a te rafina lăuntric. Al religiei cu atât mai mult. Un om educat religios, un om cu o bogăţie de cunoştinţe religioase este un om mai disponibil pentru ceilalţi, este un om care practică o relaţie rafinată cu celălalt, în care vede chipul lui Dumnezeu, nu vede un biped, nu vede pe cineva fără suflet, ci, dimpotrivă, e un om mult mai grijuliu cu ceilalţi.
„O persoană educată religios va refuza vulgaritatea”
- Care sunt principalele trăsături ale unui creştin? Prin ce se diferenţiază de ceilalţi?
- Putem vorbi oricând despre beneficiile creştinismului în spaţiul social. Un creştin este fundamental un om atent la celălalt, un om disponibil, un om căruia-i pasă de ceilalţi, e un om care se implică, un om capabil de jertfă, de sacrificiu pentru alţii, este un om care iese din pasivitate şi, foarte important, iese din derizoriu. Astăzi, dacă locuim în acest para- dox al unei societăţi declarat creştine, dar totuşi măcinată de corupţie, e un semnal de alarmă că trebuie să adâncim studiul unor materii precum Religia, Literatura, Istoria. Toate aceste materii cu conţinut profund şi bun, umanist, sunt materii care trebuie privilegiate. Din păcate, în societatea contemporană, şi cea românească, aceste materii umaniste sunt periferizate şi sunt puse pe primul loc materii care ţin de zona economicului, de zona cercetării strict ştiinţifice, care, evident, sunt şi ele bune în sine, dar care pentru un om în formare sunt mai puţin importante decât cele umaniste.
„În societatea românească, ignoranţa religioasă e una crasă“
- Sunt oameni care merg în genunchi prin curţile bisericilor, stau zile întregi la cozi în ploi şi în frig pentru a săruta moaşte sau pentru a se închina. Sunt percepuţi de majoritate ca fiind habotnici. Sunt acestea dovezi de iubire creştină sau de slăbiciune?
- Cei care îşi manifestă fără inhibiţie sentimentul religios sunt percepuţi în mod greşit de oameni fără cultură religioasă. A ignora faptul religios dintr-o societate care este pelerinajul, de exemplu, reprezintă o dovadă de cruntă ignoranţă. Pelerinajul nu e o dovadă de bigotism, nu e o dovadă de slăbiciune, e dovada prezenţei în oamenii respectivi a unui sentiment de maximă încredere, care-i onorează, pentru că credinţa te onorează, nu te dezonorează. A acorda încredere celor nevăzute, a acorda încredere lui Dumnezeu, care, spune Steinhardt: „Nu e un mare papagal roşu în piaţa publică şi care să se impună cu forţa în faţa ta, ci rămâne nevăzut, rămâne tăcut”. Cu toate astea, crezi în El şi asta te onorează. Aceşti oameni sunt percepuţi, aşadar, fals tocmai de ignoranţi. În societatea românească, ignoranţa religioasă e una crasă. Asta ar putea indica faptul că o oră de Religie pe săptămână e prea puţin. Ar putea fi aprofundat acest studiu al Religiei, cu condiţia, repet, a unor profesori bine pregătiţi.