de Ana Trifan

În Dobrogea cea arsă de soarele dogoritor, păstorită odinioară de Sfântului Andrei, la o aruncătură de băţ de şoseaua ce trece prin Teliţa, se află Mănăstirea Celic Dere, păzită în linişte de un „pârâu de oţel”,  icoane sfinte şi călugăriţe inimoase. „Pârâul de oţel”
O bucăţică de pământ sfânt? Un sătuc tradiţional şi cuminte? Un paradis al florilor şi al naturii? O fărâmă de istorie? Mănăstirea Celic Dere, din Tulcea, e câte puţin din toate acestea. Drumul ce se rupe din şoseaua ce vine de la Teliţa trece pe lângă biserica mică, din vale, a mănăstirii, cea folosită în perioada de iarnă. Până la biserica cea mare, urcată mai în deal şi străjuită de o veche moară de vânt, străbaţi o alee şi urci trepte de piatră păzite de flori. De o parte e complexul nou de chilii, cu bucătăria mănăstirii, iar de cealaltă, sătucul maicilor, cu căsuţe de poveste şi mici gospodării de ţară, cu păsări de curte şi grădiniţe bine îngrijite. Un sat românesc tradiţional în miniatură, din care nu lipseşte fântâna cu cumpănă.
Numele de Celic Dere s-a tras de la apa care curgea în apropiere. În limba turcă, numele mănăstirii înseamnă „pârâul de oţel”.

Călugării de la Muntele Athos
Începuturile vieţii monahale în acest loc par să fi fost pe la 1835. Pe de o parte „Marele Dicţionar Geografic al României” preciza că în acel an a fost fondat aşezământul de arhiereul Athanasie Lisivencof”. Pe de altă parte, arhimandritul Roman Sorescu stabilea înfiinţarea mănăstirii pe la anul 1840, de călugări români şi alţi doi lipoveni, care se întorseseră de la Muntele Athos: arhimandritul Athanasie Lisivencof şi schimonahul Paisie. Izvoarele istorice mai vorbesc despre călugări ardeleni veniţi de la Athos, care ar fi ridicat o bisericuţă din lemn în poiana de la Celic Dere, unde astăzi se găseşte cimitirul.
La jumătatea secolului al XIX-lea însă, călugării au fost mutaţi lângă balta Şaon, punând bazele Mănăstirii Şaon de astăzi, iar la Celic Dere au fost aduse măicuţe.

Cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”
Începutul secolului al XX-lea a găsit mănăstirea afectată de inundaţii. Astfel că, în 1901, episcopul Partenie al Dunării de Jos are iniţiativa de a construi actuala biserică de la Celic Dere. Lucrările sunt întrerupte după mai puţin de un an şi reluate abia în 1910. În anii 1924-1925 a fost ridicată actuala biserică mare a mănăstirii şi au fost finalizate lucrările de construcţii pornite la începutul secolului. În 1932, biserica a fost sfinţită cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.
La Celic Dere se află şi o icoană despre care se spune că ar săvârşi minuni. Îmbrăcată în argint şi poleită cu aur, icoana are o istorie zbuciumată. A aparţinut unei familii din comuna Narusai, din Ismail. Când casa acestei familii a fost cuprinsă de flăcări, icoana a supravieţuit. Uitând acest fragment din istoria familiei, mai târziu, unul dintre moştenitori a aruncat-o în foc, căci icoana i se părea înnegrită şi veche. Dar sfânta icoană a supravieţuit şi de data aceasta. A ajuns în Mănăstirea Celic Dere după eliberarea Dobrogei. Se spune că Sfânta a făcut imediat o minune: i-a vindecat pe doi călugări de bolile de care sufereau. De atunci, icoana este căutată de credincioşi şi i se cere ajutorul la necaz, la boli sau în perioadele de secetă.
Tot la Celic Dere se găsesc şi moaştele părintelui arhimandrit Athanasie Lisivencof, dar şi o altă icoană cunoscută pentru puterile ei: cea a Mântuitorului. Aceasta „se curăţă singură”, vestind marile catastrofe.

Mănăstirea aparţine de comuna Frecăţei, din judeţul Tulcea, şi se află la 25 km sud-vest de oraşul Tulcea, la 12 km de Cataloi şi aproximativ 5 km de Teliţa. Se poate ajunge cu maşina personală sau cu un autobuz ce merge pe traseul Tulcea - Cataloi - Teliţa şi are o staţie în dreptul mănăstirii.

Icoana ce se curăţă singură anunţă sfârşitul lumii

Despre icoana Mântuitorului, ce se curăţă singură, circulă o legendă ce supravieţuieşte timpului. Se spune că aceasta va vesti sfârşitul lumii: „În contextul conflictelor ruso-turce, de la începutul secolului al XIX-lea, aproximativ în anul 1816 a sosit pe aceste meleaguri (n.r. - dobrogene) un ostaş din armata austro-ungară, care avea asupra sa această icoană. Găsind aici un grup de călugări, a dat icoana unui părinte, zicându-i: «Dacă Sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei care vă urmează să păstreze această icoană. Să aveţi mare evlavie, că prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană o vedeţi cât este de neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţi, şi ochii Mântuitorului, care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide. Când şi acest lucru se va împlini, va fi un semn că se apropie o catastrofă; că va fi un război mare, că va fi sârşitul lumii, nu ştiu. Atât vă spun, să păstraţi cu sfinţenie această icoană». Acum, după aproape două sute de ani, suntem martorii adeveririi acestor cuvinte. Icoana s-a curăţit mai mult de jumătate, şi ochii Mântuitorului încep să se deschidă”.