de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
În micuța biserică a Sfântului Ierarh Meletie, cu sfinții șterși de timp la dreapta și la stânga pisaniei, iubirea a luat locul cuvintelor. Salutul se rezumă la doi pumni loviți ușor unul de altul și pare că o lumină coboară din Cer când deficienții de auz și de vorbire ridică mâinile, implorând mântuire. Cu fiecare privire care transmite o altfel de liniște, se aud vorbe nespuse, iar cu fiecare închinăciune înțelegi că nimeni nu e singur. Totul se transformă într-un spectacol pentru inimă, în care actorul principal e părintele Mirel Ilie, cel care i-a făcut pe credincioșii cu deficiențe de auz și de vorbire să înțeleagă Sfânta Evanghelie și, astfel, fericirea să le inunde sufletele. Iar după ce mâinile acestuia croiesc în aer înțelesuri divine, totul se termină cu pumnul drept strâns, cu degetul arătător ridicat coborând încet şi sprijinindu-se pe palma stângă: „Amin!”.
O familie de oameni curați la suflet
Venim în această lume așa cum Dumnezeu a rânduit să ne purtăm crucea. Dar, fără auz, copilăria doare. Și viața, la fel. Poate că la prima vedere nu e nimic mai greu decât să nu poți rosti… „te iubesc”. Sau să nu auzi când ți se spune… Nu același lucru îl gândesc și credincioșii surdomuți de la Biserica Sfântul Elefterie Vechi (cunoscută și ca Biserica Sfântului Meletie), pe care, atunci când îi cunoști, descoperi o lume a trăirilor adevărate, la care însă foarte greu ai acces. Sunt frumoși și curați la suflet cum doar îngerii pot fi, copilăroși, inocenți și, chiar dacă nu o spun, au nevoie de mângâiere și de dragoste. Poate că aceste lucruri le găsesc și lângă cei dragi, dar cu cea mai mare intensitate le trăiesc alături de duhovnicul lor, cel mai bun prieten, părintele Mirel Ilie, omul care le redă speranța atunci când și-o pierd. Au atât de multă încredere în Sfinția Sa, în binecuvântarea pe care acesta o oferă fiecăruia în parte, încât n-ar mai pleca din sfânta biserică. Acolo e lumea lor. O lume unde nu se ascund, reușind să-și împartă durerile și bucuriile. Sunt doar o familie de sfinți care nu cuvântă… Ana, o tânără de 20 de ani, are o frumusețe pierdută în timp. Abia dacă articulează două cuvinte, dar e fericită că poate auzi cu ajutorul unui aparat. Și mândră de faptul că-și câștigă singură banii pentru traiul de zi cu zi, deoarece lucrează la arhivă. Denisa, retrasă, dar cu ochii plini de voioșie, mai are puțin și ajunge un masor de succes. Despre un alt tânăr din Comunitatea Surzilor, prietenii de la biserică mărturisesc, plini de fală: „E absolvent al Facultății de Kinetoterapie”. Și pentru că niciodată lucrurile nu sunt simple, chiar dacă e foarte bun în meseria sa, nu și-o poate practica, pentru că nu-și găsește un loc de muncă. Încă… Însă știe că Sfântul Meletie va pune o vorbă bună la Hristos, și în curând drumul său va fi plin de lumină. O doamnă trecută de prima tinerețe, care păstrează tăcerea ca un înțelept, încearcă să le explice tuturor ce înseamnă să fii mamă a doi copii, mari și ei acum, care… aud și vorbesc.
Dăruire pentru semeni
Oricine va intra vreodată în contact cu prietenii părintelui Mirel Ilie, chiar și pentru scurt timp, va deprinde modul lor de a se exprima direct, rezumativ, fără a se pierde în precizări și în detalii, care de cele mai multe ori obosesc. Dar și faptul că cel mai important lucru pe această lume este să înveți să te dăruiești pentru semeni. Despre ce înseamnă să fii un exemplu de iubire, de atașament în adevăratul sens al cuvântului povestește, puternic marcat, părintele Mirel Ilie: „Cu ceva timp în urmă, am fost toți plecați la Ierusalim și, la un moment dat, am vrut să le fac o surpriză. La Ierihon, într-o familie, sunt doi copii, un băiat și o fată, care sunt surzi, iar tânărul își câștigă existența vânzând banane, curmale… I-am dat un SMS acestuia și l-am chemat. Le-am spus oamenilor că pot cumpăra orice de la acesta dacă doresc. Când l-au văzut, au strâns toți bani și au achiziționat toată marfa, însemnând 50 de kilograme. Când am urcat în autocar, au spus că vor împărți cu ceilalți, vor duce și la familii ceea ce au cumpărat. Pentru că au făcut un bine, au ajutat un frate surd. În lumea normală, din păcate, nu se întâmplă așa ceva. Uitați-vă pe stradă. Nu ne apropiem de un om căzut. Îl lăsăm în neputința sa. Îmi amintesc că atunci când am aterizat la Tel Aviv, au îngenuncheat toți și au sărutat Pământul Sfânt, motivând că pe acolo a trecut Iisus pentru prima dată. Asta înseamnă să fii un om care dăruiește pace și liniște”.
„Am confecționat un confesor special, din trei laturi, îmbrăcat în veșmânt”
Persoana surdă beneficiază de aceeași informație în timpul slujbelor ca orice persoană normală, dar sunt trei aspecte de care părintele Mirel Ilie ține cont: labiolectura, adică aptitudinea de a înțelege vorbirea după mișcările buzelor, partea de gestică și o parte de mimică. „E ca și cum ai face pantomimă. Trebuie să redai totul cât mai corect. Când povestesc o Evanghelie, ei trebuie să înțeleagă la adevărata intensitate ceea ce s-a petrecut. Dar trebuie să te transpui în locul unei persoane surde. Nu pot să spun nici acum că sunt expert în limbajul mimico-gestual și le spun mereu că ei sunt profesorii mei. Întotdeauna îmi atrag atenția când greșesc. În ceea ce privește spovedania, aceasta se realizează ochi în ochi. Dar pentru ca să nu vadă ceilalți semnele făcute de fratele sau de sora sa, am confecționat un confesor din trei laturi, îmbrăcat în veșmânt, în interiorul căruia stau împreună cu cel care se spovedește. E greu să exprim în cuvinte ce simt, mai ales când mă întreabă dacă Dumnezeu îi iartă pentru păcatele lor. Și ce să facă pentru ca Duhul Sfânt să nu plece de la ei”, spune părintele Mirel. Și asta pentru că surdomuții își doresc un singur lucru: ca Dumnezeu să rămână mereu prietenul vieții lor.
Agapa frățească
Pentru că foarte mulți dintre cei cu deficiențe de auz și de vorbire au extrem de puține posibilități financiare, statul asigurându-le doar 230 de lei lunar, părintele Mirel Ilie organizează după fiecare slujbă o agapă frățească: „Din momentul în care am ajuns aici, am observat că foarte multe persoane surde au posibilități financiare reduse. Și atunci am încercat să-i ajut pe acești oameni. Însă, după vreo două săptămâni, niciunul nu a vrut să mai primească. Nu știam ce se întâmplă, iar ulterior am aflat că le era rușine. Atunci am gândit această agapă frățească, unde la sfârșitul fiecărei slujbe se servesc unul, două feluri de mâncare, un ceai, o cafea, o prăjitură. La final, cei mai sărmani primesc într-un mod discret câte un pachețel care să-i ajute pentru câteva zile”. Concluzia e simplă: unui om îi trebuie foarte puțin ca să fie fericit. Nu suntem în această viață, așa cum frumos a spus părintele Mirel Ilie, decât simpli administratori. Și toți vom da socoteală în fața lui Dumnezeu atât pentru ceea ce am făcut și nu ar fi trebuit să facem, cât și pentru ceea ce eram datori să împlinim și nu am realizat.
Tămăduirea copiilor
Incredibila lucrare a Sfântului Meletie au simțit-o toți cei care au intrat cu credință și nemărginită dragoste în Biserica Sfântul Elefterie Vechi, de la părintele Mirel Ilie până la credincioșii cu cel mai pur suflet: copiii. Un băiat de doar 8 ani a ajuns la sfântul lăcaș acum trei ani, după două biopsii care au dat un verdict înfricoșător: cancer. Cel mic a început să țină post, a fost spovedit şi împărtășit timp de o lună și jumătate de părintele Mirel Ilie, iar după o nouă vizită la doctor s-a petrecut minunea: micuțul s-a vindecat, spre uimirea medicilor. O altă dovadă că boala este alungată de Dumnezeu prin credința omului este cazul unui copil perfect normal, în vârstă de 10 ani, care, probabil în urma unui șoc, și-a pierdut vocea: „I-am explicat atunci că Sfântul Meletie poate face minuni. Copilul m-a rugat, în scris, să-i dau o icoană a Sfântului. După o lună și jumătate, a venit din nou la biserică, de data asta vorbind. Mi-a spus că în fiecare noapte l-a pupat pe Sfântul și a dormit cu icoana sa sub pernă, iar acum vrea să mi-o înapoieze, să o pot da și altui copilaș să se vindece. Mai mult, mi-a povestit cum Sfântul Meletie a venit la el, i-a pus mâna pe cap, la gât și la urechi, spunându-i că din acel moment va vorbi. Și așa a fost”, mărturisește părintele Mirel Ilie. Alte explicații nu au rost. Noi suntem cei care-I putem oferi Domnului acel material pe care să-L transforme într-o bijuterie.
Sfântul Meletie, primul predicator mimico-gestual
Sfântul Meletie s-a născut în Armenia Mare, din părinți iubitori de Dumnezeu, iar de mic copil a iubit credința și și-a asumat responsabilitatea mântuirii. Pentru toate aceste lucruri, a fost ales de tânăr episcop în Sevastia. Mai târziu, a fost trimis în Veria Siriei, apoi a fost numit Arhiepiscopul Antiohiei celei Mari. „După luarea scaunului Antiohiei, la 30 de zile, Sfântul a fost izgonit din biserică de ereticii care vrăjmăşeau asupra adevărului; pentru că tot poporul, dorind să ştie cu încredinţare de care mărturisire se ţine arhiepiscopul lor cel nou şi cu aceasta supărându-l mult, Sfântul Meletie a făcut în biserică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu către popor, preamărind credinţa cea întărită în Niceea, la întâiul Sinod ecumenic a toată lumea. Apoi a mărturisit că «Fiul este de o fiinţă cu Tatăl şi făcător a toată făptura». Astfel învăţând Sfântul pe popor, cu mare glas, iar arhidiaconul Antiohiei fiind amăgit cu eresul lui Arie, apropiindu-se de episcopul său, i-a astupat gura cu mâna, ca să nu mărturisească, nici să înveţe credinţa cea dreaptă. Sfântul, având gura astupată cu palma arhidiaconului, a întins mâna către popor şi prin degetele mâinii a mărturisit Sfânta Treime mai bine decât cu gura, căci a arătat mai întâi trei degete, închipuind cele trei feţe dumnezeieşti. Apoi, strângându-le, a arătat numai un deget, închipuind o singură dumnezeire”.
Moaştele sale se găsesc în Antakya, Turcia
Când Sfântul a fost dus spre exil, se spune că toată comunitatea a ieșit din cetate și a aruncat cu pietre ca să-i spargă capul guvernatorului. În marea sa iubire, Sfântul Meletie i-a acoperit acestuia capul cu straiele sale. Pentru că dragostea adevărată este să te iubești pe tine mai puțin decât pe aproapele tău… Sfântul Ierarh Meletie este cel care l-a botezat pe Sfântul Ioan Gură de Aur, l-a hirotonit diacon pe Sfântul Vasile cel Mare, iar pe Sfântul Grigorie l-a consacrat în scaunul de episcop al Constantinopolului. Tot Sfântul Meletie este cel care, la Sinodul 2, în anul 381, a stabilit învățătura că Domnul Iisus Hristos este cel de-o ființă cu Tatăl, ceea ce se mărturisește în Crez la fiecare Sfântă Liturghie. De aici și incredibila legătură pe care surdomuții o vor avea întotdeauna cu Sfânta Treime. În același an, Sfântul s-a îmbolnăvit grav și a adormit întru Domnul, lăsând în urmă multă tristețe poporului dreptcredincios. A fost înmormântat cu mare cinste în Biserica Sfinților din Constantinopol. Ulterior, moaștele sale au fost aduse în Antiohia (actualul oraş Antakya) și așezate aproape de Sfântul Mucenic Vavila, pentru apărarea cetății și slava lui Hristos. Este pomenit în fiecare an la 12 februarie.
Ucenicul părintelui Onu
Cum a ajuns părintele Mirel Ilie să slujească în limbajul mimico-gestual? Dintr-o trăire duhovnicească. Aceeași pe care a avut-o și cel pe urmele căruia a călcat, părintele Constantin Onu, apostolul persoanelor surdomute, care a învățat această limbă inspirându-se din icoane și traducând însemnele limbajului mimico-gestual. Fiind preot la Așezământul de bătrâni de la Ciolpani (unde a stat o perioadă de nouă ani), părintele Mirel a simțit că apropierea de credincioșii săi nu e deplină. Motivul? Printre aceștia se aflau trei bătrâni cu deficiențe de auz și de vorbire, care, atunci când erau spovediți, deveneau foarte nervoși ca urmare a barierii comunicării care exista. De atunci n-a mai avut liniște până când nu a învățat, la rându-i, limbajul semnelor. A făcut un master în limbaj mimico-gestual, care a durat doi ani, iar, ulterior, un alt curs de câteva luni. Apoi a ajuns în fața bătrânilor și i-a întrebat, prin limbajul semnelor, ce fac: „Ei s-au uitat la mine mirați, au luat un pix și mi-au scris pe hârtie: «Tu bolnav?». Le-am răspuns că nu am nimic, doar că am învățat semnele. Răspunsul lor m-a cutremurat: «Noi nu semne». A fost pentru prima dată în viață când am înțeles că pentru a-i spune cuiva «Te iubesc!» nu trebuie să faci un ocol atât de mare. E nevoie de o singură îmbrățișare”. Abia după ce a devenit preot la Biserica Sfântul Meletie, părintele Mirel Ilie și-a găsit adevărata liniște și a înțeles că acesta e locul în care Dumnezeu a vrut să vină de la bun început. Împărțind două lumi și învățând că poți să vorbești doar atunci când cuvântul are cu adevărat valoare. Considerând că face parte din marea familie a surzilor, părintele Mirel Ilie are doar o singură mare dorință: „Îl rog pe Dumnezeu să rămân aici până mă va chema acolo, Sus”.