de Carmen Ciripoiu şi Florica Pintea
Pentru marea cântăreață a muzicii populare românești Saveta Bogdan, a fi împreună cu Hristos n-a fost niciodată un efort, ci o mare bucurie. Și asta pentru că artista nu s-a raportat niciodată la înveliș, care este trupul. S-a rugat Domnului cu o credință incredibilă în suflet și a văzut că cerul este prea frumos, iar lumea în care trăiește, o minune. Despre lumină, bucurie, regăsire și pace vă povestește, în stilul său inconfundabil, Saveta Bogdan.
„Am crescut cu Dumnezeu în suflet”
- Sunteți unul dintre artiștii români care nu-și ascund niciodată sensibilitatea religioasă. Vine acest lucru din educația din familie?
- Cu siguranță. Fratele tatălui meu a fost preot, părintele Sohorca, iar bunicul meu, dascăl la biserica din Sângeorz Băi. Cu alte cuvinte, am crescut cu Dumnezeu în suflet, iar acum, ori de câte ori am puțin timp liber, stau în biserică și mă rog. Îmi amintesc că bunicul mă lua de mână mereu și mă ducea la biserică. Nu mă lăsa să trec prin fața altarului, pentru că fetele nu au voie, și nu intram niciodată în sfântul lăcaș decât îmbrăcată în costumul popular. Bunica mea nu a avut fete și era topită după mine, mai ales că îi port și numele, așa că ea a fost cea care mi-a făcut primul costum popular când aveam vreo 4 ani. Tot bunica a fost cea care m-a învățat și primele rugăciuni: „Tatăl nostru”, „Înger, îngerașul meu”, „Crezul”, „Psalmul 50” și multe altele. De altfel, și bunica, ori de câte ori mergea la biserică, purta tot costumul popular, unul curat, și întotdeauna batic pe cap. Țin minte că mă ridica în brațe, să pot ajunge să sărut sfintele icoane. Și tot buna mea mi-a spus atunci ca toată viața cât trăiesc să spun de 40 de ori pe zi Rugăciunea Inimii: „Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa”. Au trecut mai mult de 60 de ani de când spun această rugăciune neîncetat. Tot de copil am cântat în cor la biserică, lucru pe care-l fac și voi iubi toată viața să cânt pricesnă.
- Cum depășiți ispitele intelectuale sufletești?
- Eu am fost foarte dezamăgită în viață, în dragoste nu prea am avut noroc, așa că m-am axat foarte mult pe muzică. Atunci când am sufletul trist, ascult romanțe și muzică religioasă. Mai mult, adorm și mă trezesc în rugăciune. De fiecare dată când ies din casă, mă închin și spun: „Doamne Iisuse Hristoase şi Măicuța Domnului, fiţi cu mine!”. Și Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată.
„Cred că mulți oameni s-au întors la credință”
- Are vreo legătură vârsta cu intensitatea credinței?
- Eu cred că nu. M-am întors recent din Ardeal și am rămas surprinsă să văd că bisericile sunt pline de tineri. De altfel, am observat în ultima perioadă că tot mai mulți s-au întors la credință. E posibil ca supărările și neajunsurile să-i fi îndemnat sau, poate că, în sfârșit, oamenii au început să-și dea seama că fără Dumnezeu nu se poate face nimic pe această lume.
- Există vreo rugăciune pe care o rostiți mai des sau în ceas de mare primejdie?
- Da. Acatistul Mântuitorului Hristos, pe care l-am citit în tot Postul Paștelui. Sâmbătă l-am terminat și luni m-a sunat fiica mea, Cătălina, să-mi spună că a luat un examen extrem de important pentru cariera sa. Ce înseamnă asta? Că Dumnezeu lucrează neîntrerupt. De asemenea, citesc Acatistul Maicii Domnului, al Sfântului Mina, al Sfântului Antonie cel Mare şi al Sfântului Nicolae.
„Îl iubesc mult pe Sfântul Antonie cel Mare”
- Aveți evlavie la vreun sfânt?
- Eu îl iubesc foarte mult pe Sfântul Antonie cel Mare, la care mă rog mereu și-mi îndeplinește orice dorință. Îi am însă în sufletul meu și pe Sfântul Mina, pe Sfântul Nicolae și pe Sfântul Nectarie. Când am fost la racla acestuia, mi-am pus o dorință, apoi am pus urechea și am ascultat, așa cum m-au învățat cei prezenți acolo. Sfântul mi-a bătut de trei ori. Am fost foarte fericită, pentru că tradiția spune că dorința mi se va împlini.
- Ați trăit vreun eveniment miraculos, în care singura explicație e intervenția lui Dumnezeu?
- După ce am terminat divorțul, am fost extrem de supărată și, mult timp, după ce ajungeam acasă de la concerte, umpleam perna de lacrimi. Nu pentru un bărbat anume, ci pentru mine, pentru sufletul meu mult prea zguduit. Într-o noapte l-am visat pe Iisus. Era pe balcon și mi-a făcut cu mâna, spunându-mi: „Nu mai plânge!”. Și din clipa aceea nu mi-a mai curs o lacrimă niciodată. Altădată am visat-o pe Maica Domnului. Știu că eram pe pat, în sufragerie, în același loc unde am o icoană mare cu Preacurata. Abia ce terminasem parastasul fostei mele soacre. Nu mi-a spus absolut nimic, dar știu că am luat-o pe Sfânta Fecioară în brațe, apoi m-am trezit. De atunci, viața mi s-a schimbat în bine. Un lucru incredibil l-am trăit și când am născut fata. Într-o vineri seară am plecat la spital, aveam toate simptomele nașterii și am stat până sâmbătă dimineața, când l-am sunat pe doctorul meu. Acesta mi-a spus că ajunge în jurul orei 7:30, dar nici până la ora 9:00 nu a venit la spital. Nu mai puteam de durere. Atunci am luat un căruț cu rotile, am spus „Tatăl nostru” și „Rugăciunea Inimii” de 40 de ori, m-am așezat pe el, apoi am mers la medicul care era de gardă și i-am spus că nu mai suport atâta chin și vreau să nasc cu el. Și Dumnezeu mi-a adus-o pe fetița mea. Ca o paranteză, medicul meu a ajuns la spital abia a doua zi…
„Primesc semne în vis”
- Credeți că Dumnezeu dă oamenilor semne care trebuie privite cu atenție?
- Bineînțeles. Mie îmi trimite semne în vis, atunci când am lucruri importante de făcut. Mai mult, aud o voce, fie de femeie, fie de bărbat, care îmi spune ce trebuie și cum trebuie să fac. Cred că e îngerul meu păzitor sau Măicuța Domnului. Eu mă rog mereu Preacuratei și îi spun să nu mă ia de pe acest Pământ până ce nu voi avea un nepot sau o nepoată.
- L-ați pus vreodată pe Dumnezeu sub semnul întrebării?
- Niciodată. Întotdeauna m-am rugat, în genunchi, în fața icoanei, lui Iisus, rugându-L să-mi arate drumul pe care să merg. Și Dumnezeu mi-a deschis ușa pe care aveam nevoie să intru. Toate rugăciunile mi s-au împlinit.
- Cum își trăiește o artistă ca dumneavoastră credința în Dumnezeu?
- Mereu cu speranță, iar acest lucru se trăiește fără să fie nevoie de prea multe cuvinte. Trebuie să ne abandonăm în fața Domnului, în credința că El ne va ajuta, chiar dacă uneori uităm să i-o cerem.
„Viaţa de dincolo ne-o pregătim aici, pe Pământ“
- Credeți în viața de după moarte?
- Da, numai că viața de dincolo ne-o pregătim aici, pe Pământ. Și în sensul ăsta trebuie să fim buni, darnici, să-l ajutăm și pe cel sărac, pe copiii neajutorați, bolnavi, pe femeile bătrâne, să le punem ceva pe masă atunci când nu au. E foarte important să încetăm să bârfim, să fim oameni răi, pentru ca Dumnezeu să ne răsplătească dincolo.
- Unde credeți că se duce sufletul omului când trece în lumea drepților?
- Lumea spune că există și Rai, și Iad. Eu cred că este numai Raiul, iar celor care ajung acolo le este mult mai bine decât aici. Cu siguranță, în lumea de dincolo nu există răutate.