de Carmen Ciripoiu şi Sorin Dumitrescu
Pe malul bătrânului Nistru, lângă o stâncă abruptă, ansamblul monastic Țâpova, un loc greu de pus în cuvinte, uimește prin dimensiunile sale și prin mulțimea de încăperi legate prin treceri interioare. „Când și de cine a fost înființat acest schit, nu se știe”, a afirmat arhimandritul V. Puiu în faimoasa sa lucrare „Mănăstirile din Basarabia în anul 1919”, dar se cunoaște faptul că în acest loc s-au închinat creștinii încă din secolul al XIII-lea. Și tot la Țâpova, Ștefan cel Mare și Sfânt și-a unit destinul cu una dintre femeile pe care le-a adorat, Marușka.
Lacul cu ape miraculoase
Fortăreață duhovnicească, Mănăstirea Țâpova, una dintre cele mai vechi așezări monahale din Basarabia, a rezistat de-a lungul timpului tuturor ispitelor și pericolelor. O dovadă că rugile și credința monahilor care s-au adăpostit între pietrele masive și au sălășluit acolo secole la rând nu au putut fi distruse de nimeni. Un mic orășel de piatră, extrem de complicat pentru cine-l vizitează pentru prima oară, întrucât cărările se întretaie, urcă abrupt sau coboară periculos spre râu. Chiar dacă nu există dovezi scrise despre cei care au ridicat mănăstirea, autorii acestei opere sunt probabil dacii, care au făcut o cetate foarte aproape de Țâpova, dovadă stând bastioanele de promontoriu ale acesteia, și au săpat în piatră nișe funerare, unde și-au îngropat morții. Ulterior, odată cu venirea creștinilor, acestea au fost lărgite și folosite ca loc de adăpost în perioada persecuțiilor. Există zvonuri că în acest loc plin de dumnezeire s-ar afla zeci de înscrisuri cu nume, cu rugăciuni ori cu lucruri imposibil de aflat, semne precreștine spălate de ploi. O comoară a dacilor... În ceea ce privește altarele, realizate asemenea unor sanctuare, acestea au fost orientate toate către sud-sud-est, către solstițiul de iarnă, cea mai mare sărbătoare a dacilor. De asemenea, se spune că la o adâncime de 2 kilometri, ar fi existat cândva un lac tainic, cu apă dulce, la care se putea ajunge printr-o crăpătură în munte, unde ostașii lui Ștefan cel Mare, răniți, se scăldau și se vindecau. Legenda spune că însăși soția lui Ștefan cel Mare, Marușka, a fost tămăduită de epilepsie, de apele miraculoase ale lacului. Acesta se crede că ar fi secat în urma rugăciunii puternice a cinci călugări, pentru a nu fi folosit de cei răi.
Trei biserici săpate în piatră
Potrivit specialiștilor, ansamblul de la Țâpova este alcătuit din trei complexe monastice, săpate în malul abrut al Nistrului, la o înălţime de 100 metri de la apa râului. Primul, format dintr-o bisericuţă cu hramul Sfintei Cruci şi câteva chilii, este cel mai depărtat şi greu accesibil şi se presupune că a luat naştere în veacul al XI-lea. Al doilea complex este și mai mare, cuprinzând Biserica Sfântului Nicolae, săpată în stâncă în secolele XIV-XV (se păstrează și acum jertfelnicul din altar), iar al treilea complex, cel mai nou şi mai numeros în încăperi, datează din secolele XVI-XVIII și include Biserica Adormirii Maicii Domnului. În total s-au păstrat 18 încăperi, care sunt unite între ele cu scări, treceri interioare şi balcoane. În vechime, pentru a ajunge la biserică, călugării trebuiau să treacă din chilie în chilie, printr-un tunel, cu diametrul de până la un metru. În acest moment, se țin slujbe în fiecare sâmbătă și duminică, cel mai des pomenit dintre ctitori fiind Ștefan cel Mare și Sfânt. Istoria povestește că înainte de a pleca la război, voievodul se împărtășea la Țâpova și avea un duhovnic care-l însoțea pretutindeni, pentru cei care doreau să se mărturisească.
Sovieticii au transformat biserica într-un depozit de tutun
Arhimandritul V. Puiu susține că „în 1776 schitul a fost reînnoit de monahul Vartolomeu, întemeietorul Mănăstirii Saharna, care, găsindu-l părăsit, i-a reparat chiliile şi biserica şi a reînceput slujbele în ea. La 1813 mănăstirea s-a văzut ameninţată să piardă o parte din pământul ei, pe care voia să îl ia un oarecare moşier Ioan Sacherlaş. (...) Desfiinţarea schitului are loc în 1842. În acel an, tot pământul îi este luat şi trecut Mănăstirii Căpriana, iar schitul alipit la Mănăstirea Saharna, de care depinde până astăzi”. La rândul său, istoricul Zamfir Arbore, în opera sa, „Basarabia în secolul al XIX-lea”, relatează că în acele vremuri „schitul Ţipova avea o bibliotecă în cărţi româneşti din veacurile XVII-XVIII. Obştea era compusă din 16 călugări, toţi români (...)”. În anii războiului, mănăstirea a fost parţial distrusă în luptele crâncene de la Nistru, iar în 1949, ansamblul monastic a fost închis şi deposedat de pământ de sovietici, biserica fiind transformată în depozit de tutun.
Spiritul Maruşkăi se plimbă prin schit
Legenda spune că în sfântul lăcaș s-ar fi căsătorit cu una dintre soțiile sale marele voievod Ștefan cel Mare și Sfânt. Și în jurul cununiei acestuia au fost țesute mai multe ipoteze. În timp ce o variantă spune că voievodul s-ar fi cununat cu Maria Voichița, alta afirmă că ar fi fost vorba despre o altă Marie, cea de-a patra soție a lui Ștefan cel Mare. În confirmarea acestei legende a venit și descoperirea unor cercetători care la sfârșitul anului 1980 au găsit scheletul unei femei și au constatat că aceasta a murit la vârsta de 25 de ani, în secolul al XV-lea. Legenda spune la rândul său că una dintre soțiile lui Ștefan cel Mare a trecut la cele veșnice la această vârstă și a fost înmormântată pe teritoriul mănăstirii. Voievodul se pare că ar fi cunoscut-o pe cea de-a patra soție a sa, o fată frumoasă, dar care nu era din neam domnesc, cunoscută în popor sub numele de Marușka, în perioada în care a stat la Țâpova pentru a prinde putere și a primi binecuvântare de la monahi înainte de a merge să-și revendice tronul. Sihaștrii au oficiat o cununie simplă și, pentru că după canoanele bisericești sunt admise doar trei cununii, aceasta a fost una în taină. Localnicii spun că văd și acum umbra Marușkăi, înveșmântată în alb și cu o maramă până în pământ, bântuind potecile schitului...