de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu

I-a fost ucenic părintelui Galeriu între 1989 şi 2003, i-a cunoscut pe câţiva dintre marii duhovnici ai vremilor noastre, iar graţie lor a descoperit bucuria rugăciunii, a slujbelor din liniştea mănăstirilor. Andrei Dîrlău, filolog, anglist, doctor în teologie, a pornit mai întâi de la cunoaşterea culturală, apoi cea ezoterică, a explorat tradiţii spirituale precum budismul, confucianismul, yoga, bioenergia şi alte tradiţii spirituale, iar în final a ajuns, cu binecuvântarea părintelui Galeriu, să meargă pe firul istoriei până la primii misionari care au dus creştinismul în China şi să descifreze tainele intâlnirii dintre două mari civilizaţii: europeană-creştină şi chineză, pe care le-a descris într-un volum numit „China harului”.

„Dacă nu înţelegi religia unui popor, nu înţelegi esenţa culturii sale”

- Când şi cum aţi ajuns să-l cunoaşteţi pe părintele Galeriu?

- L-am cunoscut înainte de 1989. Am ajuns la părintele Galeriu aşa cum ajungeau mulţi care aveau căutări spirituale, care căutau adevăruri esenţiale. Părintele ne răspundea la toate întrebările. Era un preot exemplar, cu vocaţie autentică. Avea în primul rând har, am avut şansa să simt harul nemijlocit în persoana sa. Dar avea şi o erudiţie extraordinară. Îţi dădea să citeşti, îţi explica, nu te trata cu superficialitate. Te primea cu multă dragoste, înţelegea aceste căutări pentru că citise şi el foarte mult şi ştia de ce un om care are anumite aspiraţii culturale poate să aibă aceste curiozităţi privind alte tradiţii, alte religii. Nu le expedia din prima ca fiind erezii, nu te alunga ca pe un „eretic” cu care nu stai de vorbă. Mai ales atunci când simţea că ai o căutare sinceră.

- Care au fost căutările dumneavoastră până la întâlnirea cu părintele Galeriu?

- Au fost căutări mai mult culturale. Apoi am ajuns la lecturi mai ezoterice. Sigur că toate acestea prezentau o fascinaţie. Eşti curios să afli doctrine ascunse, secrete. Am fost interesat de cultura occidentală, dar în paralel m-a interesat şi cultura Asiei, indiană şi chineză în special. Am simţit că nu era suficientă cultura laică. Am studiat la facultate cultura lumii - literatură universală, filozofie, semiotică, istoria religiilor. Dacă mergi în profunzimea culturii, inevitabil ajungi la religie. Religiosul este temeiul şi esenţa culturii. Dacă nu înţelegi religia unui popor, nu înţelegi esenţa culturii sale. O spune Mircea Eliade. Astfel m-am apropiat de zone pe care nu le cunoşteam - neoplatonism, mistică, ezoterism, religiile lumii. Se întâmpla asta în anii ’80. Tema mea de licenţă în literatura engleză a fost William Blake. El însuşi a fost marcat de ezoterism. Plecând de la aceste căutări, am ajuns la budismul şi taoismul ezoteric. Când am început să scriu cartea „China harului”, încă aveam o pasiune mai mare pentru taoism, care încă mi se părea cel mai „misterios”. Mult mai târziu am descoperit confucianismul, tradiţia Ru, pe care îl percepeam iniţial doar ca sistem etic. Am început să-i înţeleg armătura doctrinară şi monoteismul arhaic. Prin asemenea etape de căutări spirituale au trecut în tinereţe mulţi intelectuali: de pildă, doctorul Vasile Voiculescu sau părintele Sofronie Saharov de la Essex. Serafim Rose a parcurs şi el o asemenea perioadă de căutări: Guenon, budism Zen, taoism: tema sa de masterat a fost Vid şi plin la Laozi. Nu e nefiresc să ai asemenea căutări. Nefiresc este să nu te intereseze. Când ai o minte deschisă, apetenţă pentru cunoaştere, e firesc să vrei să afli, să înţelegi inclusiv alte culturi. Totul este să nu te opreşti, să ajungi la adevăr - cum am ajuns şi eu în final „acasă”, în creştinismul nostru ortodox.

„Au fost mari duhovnici care au schimbat viaţa a sute de mii de oameni, inclusiv a mea”

- Cum v-a convins părintele de profunzimea creştinismului ortodox?

- Părintele Galeriu mi-a recomandat, încă din anii ’90, să fac Teologia, pentru latura doctrinară. Părintele mi-a spus: „Dacă vrei să înţelegi creştinismul în mod temeinic, sistematic, aşezat, aşa cum îţi este înclinaţia, atunci fă Teologia, le iei pas cu pas, ca să înţelegi întreaga bogăţie a tradiţiei creştine, inclusiv la nivel cultural.” Eu însă am plecat în China.

- Au mai fost şi alţi duhovnici care v-au influenţat?

- Sunt nişte oameni care ne-au marcat, ne-au format pe mulţi, cum a fost părintele Adrian Făgeţeanu, pe care l-am cunoscut. Părintele Adrian era şi el un om extraordinar. Am avut şansa să-i cunosc şi pe părintele Iustin Pârvu, pe părintele Arsenie Papacioc, chiar şi pe părintele Cleopa. Sunt oameni care te impresionează, care te marchează. Au fost mari duhovnici care au marcat, au schimbat viaţa a sute de mii de oameni. Pe părintele Cleopa l-am întâlnit la Sihăstria când am fost împreună cu părintele Galeriu. A fost o scurtă întâlnire, pe prispa chiliei sale.

„Rugăciunea, mănăstirea, participarea la slujbe te aşază într-o altă stare”

- Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră după întâlnirea cu marii duhovnici, după Teologie? Aţi căutat răspunsuri în liniştea mănăstirilor?

- Am stat o perioadă în mănăstiri, mai ales în ultimii ani. Am stat un an şi jumătate la Oaşa şi, înainte de asta, aproape un an la Ponor. A fost un context în care am simţit nevoia să mă izolez un timp, să meditez, să mă rog mai mult. Am simţit această nevoie, mi-a făcut foarte bine. Mănăstirea, rugăciunea, participarea la slujbe te aşază într-o altă stare.

- V-a tentat să intraţi în obşte, să îmbrăcaţi haina monahală?

- Am vrut doar să stau o perioadă să aşez nişte lucruri, să le clarific. A fost extrem de benefică pentru mine perioada asta. Am găsit şi multă înţelegere la Oaşa, la părintele stareţ Iustin Miron. A fost extraordinar de deschis, a vrut să mă ajute. Oferă tuturor această posibilitate de a se întări duhovniceşte. Mi-a dat binecuvântarea să fac şi doctoratul în Teologie. Îi sunt foarte recunoscător părintelui de la Oaşa şi întregii obşti de acolo, ca şi părintelui Irineu de la Ponor. Când intri în ritmul mănăstirii înţelegi altfel lucrurile. Sunt convins că o să mă întorc să mai stau acolo.

„Am descoperit bogăţia liturgică a tradiţiei noastre care este de o frumuseţe incredibilă”

- Cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră? Ce răspunsuri aţi primit?

- Am descoperit bogăţia liturgică a tradiţiei noastre care este de o incredibilă frumuseţe. Mineele, Octoihul, Triodul, Penticostarul, toate cărţile de cult, când le asculţi pe îndelete, cu luare aminte, sunt de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia. Mineiul este o culegere de texte liturgice pe fiecare lună a anului, din care se citesc la utrenie sau la vecernie anumite fragmente, - stihiri, tropare, condace. Sunt texte arhaice, compuse demult, care concentrează o bogăţie poetică extraordinară. Dacă le asculţi cu atenţie, urmăreşti cuvintele, nu poţi să nu fii vrăjit, fermecat. E un limbaj arhaic îmbibat de mireasma aceasta veche, tradus din slavonă, greacă, un limbaj încărcat de o poezie inefabilă. Noi trăim într-o lume în care limbajul este redus la minimum, la un tip de exprimare uscată, chiar când e corect utilizată limba română, la un nivel pragmatic de comunicare a unor mesaje, dar se pierde această încărcătură poetică, această frumuseţe. Dacă eşti la 2:00 noaptea în timpul unei asemenea slujbe, e întuneric, doar două, trei lumânări şi strana cântă aceste texte, efectul este miraculos. Şi toate astea le poţi înţelege doar participând la slujbă.

- Cât de adevărat este mitul Sfântului Toma ajuns în China?

- Este o ipoteză, încă nedovedită în mod incontestabil, că Sfântul Apostol Toma ar fi ajuns în China în primul secol. Se ştie că a fost în India. Nişte arheologi francezi, conduşi de profesorul Pierre Perrier, au descoperit sau au reinterpretat unele vestigii arheologice în China şi au relansat acum câţiva ani ipoteza că Sfântul Toma ar fi ajuns, călătorind pe mare, din India, în China. Timp de trei ani a făcut misiune creştină în China, după care s-a întors în India, unde a murit ca martir.

„A fost identificat în China un presupus basorelief al Apostolului Toma”

- Pe ce se bazează aceste presupuneri?

- De exemplu, s-au găsit nişte morminte creştine din secolul al II-lea. Pierre Perrier interpretează în sens creştin unele artefacte găsite acolo. De asemenea, a găsit ruine ale unui templu care se credea că era budist, dar care are o orientare est-vest, ca bisericile creştine, şi nu nord-sud ca celelalte mănăstiri şi temple budiste. Apoi, este o friză, cu sculpturi în basorelief, unde el identifică o reprezentare a lui Toma, a diaconului său şi a Maicii Domnului. El le interpretează ca avându-şi sorgintea în şcoala plasticii siriace din primul secol, după tipul iconografic găsit în alte reprezentări ale acelei perioade. Aceste dovezi sunt prezentate în cărţi publicate în 2008 şi în 2012. Le luăm cu titlu de ipoteză.

- V-aţi dedicat ani de studiu culturii chineze, iar rezultatul este volumul „China harului”. Cu ce vine nou această carte?

- Este o călătorie în profunzimea universului cultural chinez, în dimensiunea sa mitico-religioasă, privit prin ochii protagoniştilor contactului dintre lumea creştină europeană şi cea chineză - misionarii ajunşi în China din Siria în secolele VII-XIII, catolici franciscani şi iezuiţi în secolele XIII-XVIII, anglicani, ortodocşi. Cartea oferă cititorilor români, pentru prima dată, o amplă panoramă istorică a impactului - adesea dramatic - dintre cele două lumi. E, totodată, povestea uneia dintre cele mai frumoase aventuri ale spiritului din istoria umanităţii: epopeea întâlnirii a două mari civilizaţii care au evoluat, câteva milenii, aproape independent una de alta.

- Care erau religiile dominante în China secolului I?

- Religia chineză tradiţională era religia Ru, a cărturarilor, numită mai târziu, poate nu întru totul corect, confucianism, de la numele celui care a reeditat Clasicele. O dată cu Laozi se naşte taoismul. În secolele II-V a pătruns în China budismul. În secolul al VII-lea au ajuns acolo misionarii creştini din Biserica Siriacă - au fost numiţi nestorieni, deşi această etichetă ar putea fi eronată. Apoi, în secolul al XII-lea, primii catolici. Cărturarii, cei care formau clasa cultă, elita educată. Aristocraţia Chinei, deţineau funcţiile publice în administraţia de stat imperială: erau magistraţi, guvernatori, prefecţi, primari, miniştri, până la împărat. Toţi aparţineau acestei caste a literaţilor, care erau confucianişti. Religia dominantă în China, mii de ani, a fost Ru, confucianismul. Era religia care a constituit coloana vertebrală a imperiului, a administraţiei imperiale.

„Primii misionari creştini au câştigat respectul mandarinilor şi al împăratului”

- Aceşti literaţi aveau şi un rol religios?

- În acelaşi timp, pe lângă funcţia politică, aveau şi funcţia religioasă de preoţi. Erau şi quasi-sacerdoţi, formau o castă semi-sacerdotală ce oficia ritualuri către divinităţile din panteonul confucianist, către strămoşi, către Confucius însuşi. Numai împăratul avea dreptul să oficieze ritualuri pentru Shangdi (Împăratul cel de Sus) sau Cerul (Tian), divinitatea supremă a chinezilor.

- De când datează primele dicţionare de limbă chineză pentru Europa creştină?

- Primul mare sinolog-misionar care a studiat în profunzime cultura chineză a fost Matteo Ricci, ajuns în China în 1585. Era însoţit de Michele Ruggieri. La început s-au îmbrăcat modest, raşi în cap, ca și călugării budişti. Dar curând au înțeles că budismul în China era o religie marginală, cu un prestigiu mult mai mic decât confucianismul. Şi-au dat seama că, dacă vor ca misiunea lor să aibă succes, trebuie să câştige în primul rând aprobarea şi încrederea clasei educate, a mandarinilor. Ricci a înţeles că mai întâi trebuie să pătrundă în această clasă socială. A învăţat limba chineză perfect, inclusiv chineza veche, a citit Clasicele chineze în original şi a ajuns să traducă din chineză în latină câteva dintre Clasice pentru europeni. A făcut și primul dicţionar. A ajuns să scrie tratate în chineză, câştigând respectul mandarinilor pentru erudiția sa și viața sa virtuoasă.

- Dacă ar fi să transmiteţi într-o singură frază esenţa cărţii, care ar fi aceasta?

- Cartea are mai multe mize și mai multe mesaje. Dacă totuși ar trebui să rezum unul dintre aceste mesaje, aș cita un scurt paragraf din cartea Părintelui Stăniloae despre celelalte religii: „Prin plusul pe care îl afirmă, creștinismul atestă o sporire esențială a Revelației divine. Câtă vreme celelalte religii, care se prevalează de o revelație specială, nu o înțeleg esențial ca o venire a lui Dumnezeu mai aproape de om, creștinismul este ca o întregire reală și maximă posibilă a Revelației”. Este și poziția mea: în religiile lumii există adevăruri ce s-au păstrat din Revelaţia primordială - noţiuni ce conţin un sâmbure din descoperirea originară pe care Dumnezeu a dat-o lui Adam şi Evei, descoperire pe care protopărinţii omenirii au păstrat-o şi după Cădere. Desigur, nu putem judeca pe nimeni: Dumnezeu Singur cunoaşte inimile şi judecă pe fiecare om după criteriile dreptăţii Sale. De aceea este legitim să încercăm să înţelegem din alte religii ceea ce au valoros şi peren, în timp ce ne afirmăm cu hotărâre, fără echivoc, credinţa fermă în universalitatea învăţăturii ortodoxe.

„Părintele Galeriu mi-a spus: «Dacă vrei să înţelegi creştinismul în mod temeinic, sistematic, aşezat, aşa cum îţi este înclinaţia, atunci fă Teologia, le iei pas cu pas, ca să înţelegi întreaga bogăţie a tradiţiei creştine, inclusiv la nivel cultural»”

„Există vestigii creştine din China mileniului I“

- Cum au fost primiţi creştinii de-a lungul veacurilor în China?

- Misionarii din Biserica Siriei ajunşi în secolul al VII-lea în China dinastiei Tang au fost primiţi excepţional, chiar au primit de la împărat dreptul de a propovădui oficial creştinismul. Ei au ajuns să aibă mai multe mănăstiri, în acel context un succes incredibil. Erau numite „mănăstiri bizantine” (Da Qin). Sirienii au compus în chineză „Sutrele lui Iisus”. De la ei au rămas nişte inscripţii în piatră: Stela de la Xi’an (o placă de 3 metri înălţime, din calcar, pe care au gravat un text cu ideograme relatând misiunea lor) și stâlpul de la Luoyang (ridicat în 815 d.H. şi descoperit în 2006). Se dau acolo date precise, istorice. În secolul al X-lea au urmat persecuţiile. Practic creştinismul a fost interzis. Ultimii împăraţi chinezi din Tang n-au mai agreat creştinismul, dar nici budismul, maniheismul, zoroastrismul, toate religii „străine”. Au fost interzise toate religiile în afara celor tradiţionale: confucianismul şi taoismul. Misionarii sirieni au revenit în China în secolul al XIII-lea.

„Nişte arheologi francezi, conduşi de profesorul Pierre Perrier, au descoperit sau au reinterpretat unele vestigii arheologice în China şi au relansat acum câţiva ani ipoteza că Sfântul Toma ar fi ajuns, călătorind pe mare, din India, în China. Timp de trei ani a făcut misiune creştină în China, după care s-a întors în India, unde a murit ca martir“

„Prin Decretele de Toleranţă religia venită din Europa a devenit legală“

- Care a fost perioada de înflorire a creştinismului în China?

- Misionarii care i-au urmat lui Ricci în secolul al XVII-lea au avut succes cu metoda lui. În 1692, împăratul Kangxi din dinastia Qing emite „Decretele de Toleranţă”, prin care creştinismul este declarat religie licită, propovăduită legal. Pentru politica sa de deschidere faţă de creştinism, Kangxi era chiar comparat în epocă cu împăratul Constantin cel Mare. Este apogeul misiunii creştine în China.