de Carmen Ciripoiu şi Eduard Popa

S-a născut cu lumina în suflet. O lumină sacră. Și este permanent în căutare de formule de exprimare a frumosului și a dorului de Dumnezeu. Este drumul său spre mântuire, în care e ajutat mereu de Divinitate. Povestea uimitoare a pictorului-pompier Dan Ioan o descoperiți în rândurile următoare, într-un interviu plin de sensibilitate. Asemenea icoanelor sale, care nu par făcute de mână omenească, ci pictate de îngeri…

„Înainte să încep o lucrare, spun Rugăciunea iconarului”

- Atracţia pentru pictura bisericească aţi descoperit-o în anii copilăriei sau s-a întâmplat ceva de-a lungul timpului?

- Dragostea pentru pictură am descoperit-o de mic, dar pe parcurs am înțeles că vreau să fac asta din tot sufletul. Am început să dezvolt această pasiune când aveam 12 ani, folosind anumite copii, cele mai multe, reproduceri ale lui Nicolae Grigorescu. Între timp, am înțeles că sunt atras iremediabil de pictura pe icoane. Am un văr, artist plastic, care lucrează în Austria. El m-a susținut și mi-a arătat anumite detalii, care mi-au folosit foarte mult. În jurul vârstei de 15 ani, am făcut cursuri la Vălenii de Munte, locul unde m-am născut, la Clubul elevilor, dar ceva foarte ușor. Ulterior, am ajuns pe un șantier de pictură bisericească în Bucovina, la Câmpulung Moldovenesc, și acolo pot spune că am învățat cu adevărat ce înseamnă arta icoanei. Am luat-o de jos, de la spălatul pensulelor pentru maestru, și am ajuns ulterior să lucrez la veșmintele și portretele sfinților întruchipați pe pereții bisericii. M-a ajutat foarte mult șeful de șantier. A fost un avantaj pentru mine faptul că se lucra în frescă, o altă tehnică. Am învățat multe despre umbre, despre lumini, despre anumite combinații ale culorilor. M-am atașat enorm de mult de icoane, de biserică, în general. Cu siguranță, asta a fost voia Celui de Sus.

- Cu alte cuvinte, e nevoie de multă credință pentru a picta icoane, nu doar ca artistul să se rezume la tehnică?

- E mult mai mult decât o simplă meserie. Trebuie să fie suflet, post și multă rugăciune. Chiar există Rugăciunea iconarului și, la începutul fiecărei lucrări, eu o înalț către Ceruri. Și contează enorm. Eu am văzut cât de uriașă e diferența între o icoană pictată în timpul unui post și una realizată așa, pe fugă…

„Sunt apropiat de Sfântul Luca al Crimeei, care mi-a salvat piciorul”

- Exact așa cum făceau maeștrii iconari și zugravii de biserici înainte de Evul Mediu, când se pregăteau spiritual înainte de a se apuca de lucru?

- Aveau o pregătire mult mai aprofundată decât putem să o facem noi, dar încerc și eu, pe cât posibil, să le calc pe urme. Încerc să țin post măcar până ajung să pictez chipul sfântului și caut să creez în multă liniște și cu foarte multă răbdare. Și mă rog… altfel nu cred că aș putea să realizez vreo lucrare. Dacă te pregătești cu post și cu rugăciune, te cutremuri când începi să pictezi o icoană.

- Care sfânt vă este mai apropiat?

- Sfântul Ierarh Luca al Crimeei. L-am cunoscut și m-am apropiat foarte mult de el. Poate și prin prisma faptului că am avut un accident la gleznă și am fost la un pas să-mi pierd piciorul. Am trecut prin momente destul de grele și atunci am citit viața sfântului și am văzut câte minuni a făcut. Astfel, i-am cerut să mă ajute și pe mine să mă vindec. Și s-a dovedit că rugăciunile mele nu au fost în zadar. În cazul meu chiar a fost o minune, întrucât medicii mi-au spus că operația va fi un compromis. Chiar doctorul a venit la un moment dat și a spus că nu a crezut că va duce totul la bun sfârșit. Din acel moment, am rămas apropiat de Sfântul Luca.

„Cea mai mare satisfacţie e când văd că sfântul pictat de mine zâmbește”

- Care sunt cele mai frumoase momente din cariera unui pictor de icoane?

- Atunci când, după ce ai realizat icoana, o privești și constați că sfântul pe care tu l-ai pictat cu mâna ta îți zâmbește. Deși eu nu realizez că sunt cel care a făcut ca icoana respectivă să arate așa. Au fost și momente însă când chipul unui sfânt pictat de mine a fost puțin cam trist. Și nu eu am văzut asta, ci oamenii din jurul meu. Probabil că a contat mult starea mea… de cele mai multe ori, lucrez contracronometru… Se întâmplă să renunț chiar la o lucrare dacă trebuie să lucrez stresat.

- Cum se împacă pictura cu meseria de pompier militar? Munca de pictor de raiuri vă fereşte de urâţenia lumii de azi?

- Uneori destul de greu, dar niciodată nu cred că aș putea renunța la șevalet. Dorul ăsta nu se potolește... Când mă apuc să pictez, mă regăsesc. Îmi găsesc liniștea, mă simt liber, într-o lume destul de rea.

„Toate lucrările mele le-am dăruit”

- Ce tehnici folosiți pentru pictarea icoanelor?

- Eu am ales să folosesc tehnica picturii în ulei. Mi-au plăcut foarte mult culorile, sunt mult mai strălucitoare. Folosesc și foiță de aur, dar nu la toate icoanele. La cele bizantine se utilizează mai des fondul aurit, acea foiță de aur de care spuneți dumneavoastră sau imitație de aur, iar la icoanele realiste, unde sfinții arată foarte apropiat de chipul uman, fondurile, de preferat, se pictează în culoare.

- Dintre toate icoanele făurite cu atât de mult drag, ați păstrat vreuna și pentru dumneavoastră? La ce lucrați acum?

- O singură icoană am acasă, care este însă neterminată. E vorba despre Sfântul Ierarh Nicolae. În rest, toate lucrările pe care le-am făcut le-am dăruit. Am doi copii care vor să picteze și ei când văd că îmi întind materialele. Îi las să lucreze, așa cum se pricep, la icoana Sfântului Nicolae. Au talent, dar sunt destul de mici ca să-mi pot da seama dacă vor face din asta o meserie. Când nu am intervenții, la serviciu, lucrez la un tablou cu scene din viața pompierilor. Și la alte icoane cerute de oameni cu credință în Dumnezeu, reprezentări ale Sfântului Antonie cel Mare, Sfinților Trei Ierarhi, Maica Domnului și Mântuitorul. Dumnezeu este totul pentru mine. Orice lucrare, când o termin, spun mereu: „Doamne, eu nu am făcut nimic. Tu ai lucrat, e meritul Tău”. Indiferent cât de talentat mi-ar spune ceilalți că sunt, Dumnezeu face totul. Eu sunt doar o pensulă în mâna lui Dumnezeu.

„Icoana Deisis se află în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi din Ucraina“

- Unde au ajuns icoanele dumneavoastră?

- Multe dintre ele se află în biserici din Prahova, altele se găsesc în capela de rugăciune de la Spitalul Orășenesc din Vălenii de Munte sau în alte biserici din țară. Există și o icoană foarte mare, de doi metri pe doi metri, pe care am lucrat-o pe pânză, la mine acasă, și a ajuns în Ucraina, la Ciudei, la Biserica Sfinții Trei Ierarhi, care se află la 50 de kilometri de granița cu România, un lăcaș sfânt unde slujește cumnatul meu (n.n. - soția lui Dan Ioan este originară din Ucraina). El a construit o biserică nouă, foarte mare și chiar a insistat mult să iau eu lucrarea de pictură, însă nu am putut, pentru că trebuia să îmi fac o echipă mare și aveam nevoie de foarte mult timp liber. Este vorba despre scena Deisis, o temă fundamentală în iconografia bizantină, constând în reprezentarea lui Iisus ca judecător, tronând între Fecioara Maria și Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost aplicată ca un tapet într-una dintre absidele bisericii.