de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu
Icoana Naşterii Domnului cuprinde întregul mesaj din Evanghelie despre întruparea Mântuitorului şi redă numeroase detalii din Sfânta Tradiţie a Bisericii. Simbolistica acestei icoane cuprinde trei registre: primul, cel de sus, reprezintă lumea cerească, al doilea se referă la unirea dintre divin şi uman, iar al treilea la umanitate, după cum menţiona chiar părintele Dumitru Stăniloae, în lucrarea „O teologie a icoanei”.
Primul registru este al cerurilor şi cuprinde îngerii şi raza lui Dumnezeu
Primul registru este cel din partea superioară a icoanei şi acolo este pictată bolta cerească de unde iese o singură rază, având semnificaţia faptului că Dumnezeu este unul în fiinţă. Raza se desface în trei părţi, arătând că în Dumnezeu sunt trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Raza de lumină dumnezeiască ajunge până spre capul Pruncului Iisus Hristos. În stânga sus se află îngerii care-L slăvesc pe Dumnezeu, iar în dreapta este îngerul care vesteşte păstorilor Naşterea Domnului. Prezenţa îngerilor mărturiseşte despre dumnezeirea Pruncului. Muntele auster ce apare în acest registru reprezintă lumea aspră, ostilă, neprimitoare, lumea de după căderea în păcat a protopărinţilor Adam şi Eva. Stâncile ascuţite ale acestui munte sunt reprezentate sub formă de trepte, ceea ce înseamnă unirea cerului cu pământul, prin pogorârea lui Dumnezeu la om şi urcarea omului la Dumnezeu, prin minunea Întrupării lui Hristos.
Al doilea registru se referă la aspectul tainic al momentului
Sub îngerii care-L slăvesc pe Dumnezeu sunt înfăţişaţi cei trei magi (în partea stângă), venind călare şi aduncând daruri. Magii sunt de vârste diferite: unul este tânăr, altul matur şi unul bătrân, ceea ce spune că mesajul adus de Hristos se adresează întregii omeniri. În centru se află Maica Domnului, Pruncul, ieslea, boul şi asinul, iar în dreapta, păstorii. Cele mai apropiate de prunc sunt animalele: boul şi asinul. Acestea reprezintă profeţia lui Isaia (1, 3): „Boul îşi cunoaşte stăpânul şi asinul ieslea Domnului său, dar Israel nu mă cunoaşte; poporul meu nu mă pricepe”. Maica Domnului este aşezată în centru, stând pe o hlamidă purpurie, culoarea imperială bizantină, simbol al faptului că este „Împărăteasa îngerilor”.
Peştera este lumea căzută în păcat
Pruncul Iisus Hristos este înfăţişat fie dormind, fie treaz, privind către Maica Sa. El nu este înfăşat în scutece, ci cu nişte fâşii înguste, asemenea giulgiurilor de înmormântare, cu braţele încrucişate pe piept în chipul Crucii, iar ieslea în care este aşezat are aspectul unui mormânt. Toate acestea anticipează Moartea şi Pogorârea lui Hristos la iad de mai târziu. Dar „Lumina străluceşte în întuneric, iar întunericul n-a biruit-o”. (Ioan 1, 5) Pentru că Hristos va învia din morți ca un Dumnezeu atotputernic. Amintim că trecerea pe pământ a Logosului întrupat s-a petrecut între două peşteri: cea din Bethleem (locul naşterii Sale) şi cea din Ierusalim (locul înmormântării Sale). Peştera simbolizează lumea căzută în păcat, căci locul din peşteră este unul întunecat, unul lipsit de lumină. Acesta este un motiv pentru care Iisus Hristos nu rămâne în mormânt, semn că nu acesta este locul de odihnă al firii omeneşti.
În partea de jos, Iosif este ispitit de diavol (vocea raţiunii neluminate)
În al treilea registru, cel din partea inferioară, se face referire la aspectul omenesc. În reprezentări apar Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, moaşele Salomeea şi Zelemi îngrijind Pruncul, dar şi diavolul deghizat în păstor. Iosif este înfăţişat ca un om în vârstă (tradiţia spune că avea 84 de ani), mai mult îndoielnic decât credincios celor descoperite. Dreptul Iosif are o expresie meditativă, îngrijorată, o stare de tulburare pricinuită de Naşterea feciorelnică a lui Iisus. Iosif închipuie pe omul slab în credinţă, a cărui raţiune nu poate depăşi hotarele realităţilor văzute, de aici şi dificultatea de a accepta realitatea suprafirească a tainelor. În persoana lui, icoana dezvăluie nu numai drama sa personală, cât drama întregii omeniri care a privit taina, nu prin ochii credinţei, ci ai raţiunii limitate. Iosif este reprezentat cu aureolă, aflându-se între drepţii lui Dumnezeu (Matei 1, 19) prin asumarea cu credinţă, după frământări interioare, a destinului Său. El ascultă cuvintele unui bătrân, care potrivit apocrifelor ar fi Thyrreos - personificarea diavolului (vocea raţiunii neluminate). Acest bătrân ciudat, înveşmântat într-o piele de animal, stând aplecat de spate dinaintea lui Iosif, reprezentarea amăgitorului satan, îl hărţuieşte pe acesta, logodnicul Mariei, îi spune că o fecioară nu poate naşte, că acest lucru e contrar legilor firii. Invocă drept exemplu toiagul pe care îl poartă: un toiag uscat nu poate înmuguri. Scena este inspirată de Evanghelia apocrifă a lui Iacov unde se spune că cel viclean rosteşte prin intermediul ciobanului Thyreos: „Aşa cum acest toiag (el este îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri) nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” (dar toiagul a înflorit îndată). Sunt şi icoane în care Fecioara Maria nu priveşte spre Prunc, ci spre Iosif. Rolul acestei priviri ar fi acela de a-i înlătura îndoiala lui Iosif.
Moaşele Salomeea şi Zelemi apar doar în unele reprezentări
În partea dreaptă a registrului al treilea apar moaşele Salomeea şi Zelemi îngrijind Pruncul, o secvenţă ce a stârnit şi unele controverse legate de justeţea reprezentării ei din următoarele motive: prin faptul că nu este descrisă în Noul Testament, ci doar în Evangheliile apocrife ale lui Iacov şi Matei (acestea menţionează prezenţa a două femei - Salomeea şi Zelemi - ce ar fi fost chemate de Iosif pentru a o asista la naştere pe Fecioară), că Pruncul era cu totul curat şi că nu ar fi avut nevoie de spălare, dar şi de faptul că Maica Domnului a născut în mod suprafiresc, fără dureri, prezenţa moaşelor fiind de prisos. Cu toate acestea, scena nu este un motiv pentru a o exclude.
Scena îmbăierii revelează pe Iisus, Care a devenit „de bună voie întocmai ca oamenii“
Din mărturiile episcopului Arnulf, pelerin la Betleem în secolul al VII-lea, reiese că lângă peştera în care S-a născut Hristos, exista o cuvă de piatră, care, potrivit tradiţiei, ar fi cea în care a fost spălat Pruncul după naşterea Sa. Hristos, prin obiceiul îmbăierii, a acceptat de bunăvoie să se supună unui obicei omenesc, aşa cum mai târziu a binevoit să se supună practicii circumciziunii (tăierea împrejur) şi botezului (de care El nu avea nevoie). Apoi, niciunul dintre Sinoadele Ecumenice nu s-a opus cu privire la această scenă, iar în perioada iconoclastă, când au fost puse în discuţie atâtea scene iconografice, scena îmbăierii nu a reprezentat o problemă. Scena îmbăierii sugerează faptul că Dumnezeu cel Preaînalt se supune obiceiurilor şi deprinderilor omeneşti, aceasta fiind şi o mărturie a Întrupării reale a Domnului, Care a devenit „întocmai cu oamenii de bună voie”. Scena o prefigurează pe cea a Botezului în apele Iordanului.