de Luana Mare şi Sorin Dumitrescu
Într-o perioadă în care satul românesc traversează o criză de supravieţuire şi de identitate naţională, când tradiţiile populare se pierd, când tinerii sunt nevoiţi să părăsească locurile natale în căutarea unui trai mai bun, iar valorile a ceea ce a fost cândva satul românesc se diluează pe zi ce trece, Patriarhia Română, prin decizia Sfântului Sinod, a decretat anul 2019 „Anul omagial al satului românesc (al preoţilor, învăţătorilor şi primarilor gospodari)” şi „Anul comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti”. Despre această acţiune a Bisericii de a readuce în atenţie valori pe cale de a fi pierdute, am vorbit cu părintele profesor universitar doctor Ioan Moldoveanu (medalion), decan al Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti.
„Satul românesc şi Biserica sunt inseparabile”
- De ce a fost decretat anul acesta ca fiind omagial al satului românesc, dar şi comemorativ al patriarhilor Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu şi al traducătorilor de cărţi bisericeşti?
- După anul serbării Unirii sau al Centenarului, ne aflăm la începutul anului 2019, proclamat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române drept An comemorativ al Patriarhilor Nicodim Munteanu și Iustin Moisescu și, pentru că dacă am vorbit despre Unire în anul ce a trecut, se cuvenea să vedem şi ce efecte a avut şi, atunci, două mari personalităţi se profilează înaintea noastră: Nicodim Munteanu, un foarte mare patriarh, o personalitate excepţională a ierarhiei bisericeşti din acele vremuri, a primei jumătăţi de secol al XX-lea, şi Iustin Moisescu, un patriarh foarte învățat. În decursul acestui an se adaugă şi alte repere, şi anume, anul traducătorilor, anul satului românesc.
- Care sunt valorile satului românesc spre care trebuie să ne aplecăm cu luare aminte în acest an omagial?
- Biserica, prin ierarhii și preoții ei, a întreținut valorile fundamentale ale neamului, credinţa ortodoxă, familia, patria, dragostea de pământ, și le-a cultivat permanent. Iar, la rândul ei, Biserica a fost sprijinită de oamenii gospodari ai comunităților sătești. La o mai adâncă introspecție, veți observa ceva: Biserica a cultivat valorile morale în popor, iar atâta vreme cât am avut o viață simplă, țărănească, aceste valori (credința, patria sau glia și familia) s-au perpetuat; în momentul în care a apărut marea industrializare - vezi epoca comunistă - satul a fost realmente distrus (să nu uităm că în multe sate s-au construit blocuri cu toalete în curte!), țăranul a fost scos din ambientul său pentru a fi mutat la oraș spre a munci în uzinele nou-construite, iar tot ceea ce fusese de valoare până atunci s-a pierdut.
„Dezrădăcinarea a dus la pierderea identităţii, la ateism, la proclamarea imoralităţii”
- Credeţi că ţăranul a pierdut filonul tradiţiei?
- Acest țăran de altădată, cu valorile sale cu tot, a devenit un rătăcit și nu s-a putut regăsi niciodată în noua sa calitate de orășean, dar mai grav este că și-a pierdut și credința, pentru că la oraș nu și-a mai putut practica tradițiile cu aceeași intesitate, a ieșit din „rutina” frecventării Bisericii, n-a mai avut o glie la care să se raporteze și întreaga sa familie s-a „rătăcit” în jungla orașului pe care a fost adus să o populeze. A se vedea crizele de azi: ateismul de sorginte marxistă, criza de identitate și de patriotism, criza familiei și proclamarea imoralității ca valoare. Astfel, satul, prin toți oamenii săi, fie că vorbim despre conducătorii de obști (primarii de azi), fie oamenii gospodari ai acestor obști, a avut o mare contribuție la înrădăcinarea și perpetuarea valorilor creștin-morale pe care Biserica i le-a insuflat.
- Cum va marca Biserica acest an?
- Până acum noi ne-am ocupat foarte multă vreme, în anii din urmă, de o istorie a parohiilor în România. Preafericitul Părinte Daniel elaborase şi un concept de editare a unei istorii a monahismului românesc. Este în curs de realizare acum; două volume au apărut deja. Este o lucrare complexă istoria monahismului românesc, cu tot ceea ce îl defineşte: viaţa lui, evoluţia lui în timp, apariţa lui, relaţiile cu Bisericile surori, cu centrele ecleziastice ale lumii orientale. S-a considerat de bună cuviinţă să se editeze şi o istorie a parohiilor româneşti. La nivelul întregii ţări este vorba despre câteva mii de parohii. Este o muncă impresionantă în spate, drept care, o istorie a parohiilor ar trebui să implice şi o istorie a satului în care parohia activează. Conceptul de acolo porneşte, pentru că ele nu pot fi separate.
„Un istoric al parohiilor româneşti va readuce în faţă importanţa credinţei noastre de-a lungul veacurilor”
- Putem spune, câte sate, atâtea parohii?
- Parohia nu este o entitate care funcţionează într-un abstract al timpului. Parohia este a satului, satul este al parohiei. Este o îmbinare în viaţa celor două. Satul este responsabil de zidirea parohiei, preotul serveşte, devine slujitor al satului respectiv. Deci, biserica, parohia şi satul trebuie să fie îngemănate. În curând o să avem câteva dintre preconizatele volume referitoare la istoria monahismului românesc. Am fost în echipa de coordonare a acestui proiect, şi trebuiau, pentru cele aproximativ 10.000 de parohii de la nivelul ţării, ţinând cont că pentru fiecare monografie erau acordate câte trei pagini, ar însemna vreo 30.000 de pagini. Vor fi nişte volume extrem de consistente. Nu ştiu, deocamdată, câte volume vor ieși. E important să ştim că vom avea curând o istorie a parohiilor şi e nevoie să avem şi o istorie a satului românesc alături de parohie.
- Este, totodată, şi un an comemorativ al traducătorilor români de cărţi bisericeşti. Ne vorbiţi despre importanţa muncii acestora?
- Am mai prăznuit acum doi ani anul tiparului românesc. Discuţia despre traducători se alimentează tot de acolo, din anii vechi, în care noi comemoram tiparul, tiparniţa. Am comemorat tipografii, am consemnat istoria tipografiilor, ori asta însemna şi activitate spirituală pentru că un tipograf făcea să apară ceva ce se traducea de fapt prin munca acestora care-i vom omagia. Ei erau şi nişte erudiţi totodată. Literatura bisericească a fost conservată în manuscrise foarte vechi, de limbă slavă sau de limbă greacă. Acestea traducându-se, am ajuns să fim singura Biserică Ortodoxă din lume care îşi are cultul în propria-i limbă, cea vorbită. Sunt mari figuri de ierarhi care s-au implicat în traducerea de texte cultice. Pentru noi era esenţial să avem cultul în limba proprie. Slavii nu-l au, de exemplu. Ei le au în slavona veche. Grecii slujesc în greaca veche, diferită mult de greaca nouă. Fiind preot al Ambasadei Greciei, preot care slujeşte în limba greacă, pot să mărturisesc faptul că sunt credincioşi care, din nefericire, nu înţeleg textele citite la Sfânta Liturghie pentru că sunt în limba greacă veche, ceea ce face puţin imposibilă înţelegerea cultului. Desigur că sunt ore de cateheză care explică, dar este altceva. Este un efort consistent de a traduce textele cultice. În secolul al XIX-lea se ajunge nu numai la traduceri ale textelor cultice, ci la texte culte deja. Dar tot oamenii Bisericii sunt implicaţi în efortul acesta de traducere.
„Biblia lui Şerban Cantacuzino a fost cartea de căpătâi a culturii noastre”
- De când există Sfintele Scripturi în limba română şi cui i se datorează traducerea?
- Biblia s-a tradus din greacă, din slavonă şi avem texte ale Scripturii, care s-au finalizat la 1688. Pentru întreaga cultură românească, nu numai bisericească, Biblia de la 1688, a lui Şerban Cantacuzino, isprăvită de fapt de Constantin Brâncoveanu este de căpătâi, plus Liturghiile de care era nevoie în cult. Evident că aveau să se adauge toate textele necesare cultului slujirii în biserică. Cei care au făcut posibil acest fapt nu au fost doar simpli traducători. În sensul simplu, traducătorul devine un trădător al sensului. Ei au fost nişte buni păstrători ai sensului, pentru că sensul textului liturgic trebuie păstrat întotdeauna şi trebuie să sune în aceeaşi limbă la fel, ori aceasta înseamnă un efort dublu, de a păstra sensul viu al cuvântului din textul liturgic. Este ca atunci când se traduce o propoziţie în care se pot găsi mai multe sensuri. În cazul acesta trebuiau găsite sensuri teologice, care să consune în toate limbile şi româna nu putea face o excepţie. Marile traduceri încep pe vremea lui Coresi, un tipograf care a fost implicat şi în munca de traducere.
- Cărui traducător îi datorăm Sfânta Liturghie în limba română?
- Am avut mari traducători pe parcursul secolului al XVI-lea, dar mai ales al XVII-lea, în epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu. Sunt mitropoliţi, ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Moldova, respectiv din Ţara Românească, care ei înşişi traduceau. Secolul al XVII-lea l-a avut ca exponent important pe Sfântul Mitropolit Dosoftei. Este unul dintre cei mai importanţi traducători. Este cel căruia îi datorăm textul, apariţia textului Liturghiei în limba română (la 1679), aproape nemodificat până astăzi. Este perfect inteligibil, nu s-a mai umblat pe el, s-a mai cosmetizat puţin, dar n-a fost nevoie de intervenţii importante pe text. Limba aceea de la sfârşit de secol al XVII-lea e foarte asemănătoare cu ceea ce vorbim astăzi, deci limba era deja consolidată. La acea vreme aveau să apară mai multe lucrări. Dosoftei nu numai că este unul dintre marii traducători, dar el mai avea o calitate, după cum spune Nicolae Iorga definindu-l: „Avea proprietatea cuvântului”. Dosoftei era și poet. El a versificat psalmii folosindu-se de texte vechi slavone şi greceşti. A tradus și a versificat psalmii în 6.834 de versuri. Numai un poet putea să facă asta. Dumnezeu a îngăduit ca, atunci când avea să apară persoana potrivită, să se şi producă astfel de traduceri.
„Antim Ivireanul ne-a lăsat cunoscutele Didahii, adică predici, învăţături”
- A fost pentru Moldova ceea ce a fost Antim Ivireanu pentru Ţara Românească?
- Antim Ivireanul a venit şi a continuat munca lui Dosoftei şi am avut în 1705, la Râmnic, textul Sfintei Liturghii pentru prima oară în Ţara Românească, de data aceasta. Dosoftei traducea în Moldova, Antim Ivireanul în Ţara Românească. Antim Ivireanul a fost şi el traducător. Îşi însuşise perfect limba română, chiar dacă era de origine georgiană. Ne-a lăsat cunoscutele Didahii, adică predici, învăţături. Nu s-au tipărit la vremea respectivă, ci târziu, în epoca noastră modernă, dar ele rămân un reper al utilizării limbii române în modul cel mai perfect cu putinţă. A fost unul dintre cei mai importanţi utilizatori ai limbii române din istoria Bisericii Ortodoxe Române. Sunt mulţi după aceea.
- Aceştia erau din mediul bisericesc. Există şi în afara acestuia nume importante?
- Voi menţiona şi un alt traducător care nu este din mediul bisericesc: Udrişte Năsturel. Era cumnatul lui Matei Basarab şi a lăsat literaturii române ceea ce avea să reprezinte literatura pioasă, o lucrare ce a fost tradusă în vreo 30 de limbi: „Urmarea lui Hristos” („Imitatio Hristi”). Secolul al XVII-lea ne pune în contact cu această literatură: Constantin Brâncoveanu, de exemplu, avea o bibliotecă la Hurezi, la întrecere cu un unchi al său, Constantin Cantacuzino, care făcuse la Mănăstirea Mărgineni acelaşi lucru, o bibliotecă dintre cele mai însemnate din Europa, colecţionând şi citind, desigur, cărţi de mare valoare spirituală. La Hurezi se poate vedea în muzeul actual ceea ce strânsese Brâncoveanu şi citise, carte din întregul Occident.
„Opere româneşti ale vremii au ajuns la Ludovic al XIV-lea, dar şi la regalitatea britanică”
- Exista şi o recunoaştere internaţională a acestor lumini de credinţă, de spiritualitate?
- Cartea românească circula şi ea în Occident. La 1642 avem o „Mărturisire de credinţă” a unui mitropolit român de la Kiev, Petru Movilă, foarte importantă personalitate care făcea parte din marea familie a Movileştilor, care a dat ambelor Țări domnitori; epoca contemporană lui Mihai Viteazul şi după această epocă. Petru Movilă supune atenţiei o „Mărturisire de credinţă” pe care el o redactase în limba latină (Kievul făcea parte atunci din Regatul Poloniei). El punea o Mărturisire de credinţă ortodoxă în faţa latinilor, adică adresată lumii occidentale. În acea perioadă, mitropolit al Iaşiului era Varlaam, un poliglot, un mare traducător şi acesta, un excepţional personaj al literaturii române şi un mare editor de carte. În anul 1642, la mănăstirea Sfinţii Ierarhi din Iaşi s-a întrunit un Sinod constituit din toate cele trei ramuri mari ale Ortodoxiei (latină, slavă, greacă) ca să dea gir acestei mărturisiri care avea să devină normativă pentru întreaga Ortodoxie și nu numai... Din păcate, nu s-a tipărit la noi foarte repede. Au trebuit să treacă vreo 50 de ani ca să vadă lumina tiparului. Abia la 1691 avea să apară în limba română. Mai întâi, s-a tradus din latină în greacă şi ambele variante, latină şi greacă, aveau să circule tipărite fiind la Amsterdam, în 1663. S-au găsit și în biblioteca Regelui Ludovic al XIV-lea. Deci regii Franţei achiziţionau carte şi din Răsărit şi nu numai ei. Cartea se mai găseşte şi la Londra, în Biblioteca Regală, achiziţionată încă din timpurile respective.
„Patriarhul Nicodim Munteanu a fost un apropiat al monarhiei“
- Care a fost contribuţia celor doi patriarhi, Nicodim Munteanu şi Iustin Moisescu, la evoluţia spiritualităţii româneşti?
- Nicodim Munteanu l-a înlocuit în 1939 pe Miron Cristea, un mare ierarh al vremii respective. N-a păstorit foarte multă vreme, ci până în 1948, când a trecut la cele veşnice, iar locul său a fost luat de Iustinian Marina, un patriarh providenţial. Nicodim Munteanu a prins o epocă foarte agitată: deja erau probleme cu regalitatea, regimurile politice se schimbau des, era multă fierbere în plan politic. A fost un foarte apropiat şi al lui Carol, şi al lui Mihai, numai că, din ’44-’45, a început să se instaureze comunismul. În ’48 se definitiva naţionalizarea şi el a trebuit să facă faţă tuturor acestor chestiuni. Mai mult, după el, le-a luat în piept pe toate acestea Patriarhul Justinian Marina. Nicodim, trăind într-o perioadă aşa de tulbure, nu a putut face foarte multe lucruri, nu putea zidi, dar putea menţine. El a navigat cu barca numită Biserică foarte bine prin acele vremuri tulburi şi i-a predat ştafeta lui Justinian, care avea să păstorească Biserica Ortodoxă Română până în 1977. Pentru acesta din urmă au fost 30 de ani foarte agitaţi, când se instalase comunismul în forma sa cea mai agresivă, stalinismul. Anii ’50 sunt de maximă tulburare. În ’59 exista deja un decret de scoatere a călugărilor din mănăstiri.
„Lui Iustin Moisescu i se datorează apariţia celei mai însemnate colecţii de texte patristice“
- Care au fost reperele perioadei în care Întâistătător al Bisericii a fost Patriarhul Iustin Moisescu?
- Patriarhul Iustin Moisescu s-a născut la 5 martie 1910 în fostul județ Muscel. Iustin Moisescu a absolvit studiile de teologie cu rezultate excepționale, iar la mijlocul anilor 1930 a fost trimis de patriarhul Miron Cristea să își continue studiile în Grecia, iar între 1934 şi 1936 a studiat la Strasbourg. S-a reîntors în Grecia și, la 1937, la numai 27 de ani, obținea titlul de doctor în teologie al Universității din Atena cu o teză, redactată în limba greacă, despre Evagrie din Pont, lucrare de referință în întreaga Teologie, până azi. Și pentru că suntem în anul traducătorilor, trebuie să vă spun că acestui mare și savant patriarh i se datorează apariția, la 1978, a celei mai însemnate colecții de texte patristice la noi, „Părinți și Scriitori bisericești”, care conține textele grecești și latinești, traduse în română de mari profesori de teologie.