de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu
Fascinanta poveste a „bisericilor călătoare” din România a început în urmă cu cinci secole și jumătate. Sunt câteva sute identificate pe tot teritoriul României Mari - unele dintre ele sunt acum în Basarabia (Republica Moldova) sau în Bucovina de Nord (Ucraina) - și fiecare are o istorie unică. Dar cea dintâi care a pornit „la drum”, la dorința lui Ștefan cel Mare și Sfânt, a fost „Biserica zisă a lui Dragoș Vodă, Descălecătorul de Țară”.
Unele au fost vândute sau donate unui sat mai sărăcuț
Cele mai multe au călătorit doar din sat până în... cimitir, atunci când oamenii locului și-au înălțat biserică de zid. Ori au fost vândute sau donate unui sat mai sărăcuț. Unele au călătorit până la... muzeu. Altele au fost pur și simplu salvate de la moarte. Sunt și biserici care, ajungând la noua lor locație, au primit rang de necropolă episcopală. Câte una s-a „deplasat” dintr-un loc în altul de trei sau de patru ori, de-a lungul veacurilor. Iar în unele cazuri, tot călătorind ca să nu le-ajungă timpul neființei, s-au risipit...
33 de kilometri de legendă
Cea mai veche biserică de lemn călătoare din Europa - care e și cea mai veche biserică de lemn medievală din România - este cea de la Putna, cu hramul Intrarea Maicii Domnului în Biserică. Aflată azi în cimitirul satului Putna, ea mai este cunoscută sub numele de Biserica lui Dragoș Vodă. Legenda spune că ar fi fost înălțată de Descălecătorul de Țară, la Volovăț, pentru a-i servi ca necropolă voievodală. De acolo a fost adusă de Ștefan cel Mare, după o tradiție pe care o consemnează și Nicolae Costin în „Letopisețul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 și de la 1709 la 1711”. Spune cronicarul așa: „Înțeles-am și noi den bătrâni, lăcuitori de aicea den țară, cum să trage cuvântul den om în om, că o biserică de lemnu la Olovăț, să fie făcută de Dragoș-Vodă și acolo zic să fie îngropat Dragoș-Vodă. Și acea biserică de lemn au mutat-o Ștefan Vodă cel Bun, de o au clădit la Mănăstirea Putna, unde stă până acmu. Iară pe locul bisericii acei de lemnu, la Olovăț, Ștefan Vodă au zidit biserică de piatră”. Tot după legendă, demontarea, transportul (cu care cu boi) - 33 de kilometri - și înălțarea bisericii la noul loc s-ar fi făcut într-o singură noapte. A doua zi, în zori, Ștefan Vodă s-a închinat în ea. De ce a făcut voievodul moldovean acest gest? Se zice că în vremea aceea tocmai se înălța Mănăstirea Putna și că însuși Daniil Sihastrul i-ar fi cerut domnitorului să aducă biserica, să aibă unde se închina călugării și lucrătorii, până va fi gata cea de piatră. Se mai zice și că, tot la sfatul schimnicului, voievodul ar fi făcut această alegere pentru ca-n veci numele Putnei să fie cel dintâi pomenit. După regulă, prima mănăstire/biserică pomenită este cea a necropolei întâiului voievod. Asta însemna că rândul Putnei ar fi venit după Volovăț. Aducerea bisericii de lemn era, deci, un „artificiu” care aducea întâietate Putnei. Nu putem verifica această supoziție, mai ales că mormântul lui Dragoș Vodă nu s-a aflat nici la Putna, nici la Volovăț, acolo unde, peste drum de biserica de piatră zidită de Ștefan Vodă (în compensație), am văzut într-o primăvară, descoperite, temeliile bisericii de lemn (din păcate, șantierul arheologic întâmpina probleme, di cauza drepturilor de proprietate asupra terenului).
A suferit câteva modificări de-a lungul vremii
Avatarurile bisericii de lemn de la Putna sunt mult mai complicate. Ani întregi am urmărit eforturile preotesei Erica Croitoru (fie-i țărâna ușoară, căci s-a stins de vreo doi ani, fără să-și vadă visul împlinit) de a se porni o restaurare a sălașului de cult putnean. De-a lungul vremii, biserica a suferit câteva modificări (i s-au construit absidele laterale, de exemplu, în secolul al XVIII-lea), iar adevărul conținut de legendă a fost adeseori contestat. Îmi spunea, cu ani în urmă, coana preoteasă - care era și ghidul Bisericii lui Dragoș Vodă - astfel: „Vechimea bisericii noastre au stabilit-o specialiștii suedezi, în urma analizelor dendrologice. Din cele 16 probe de lemn prelevate, 12 au permis datarea bisericii imediat după anul 1400. Unul dintre suedezi, Hans Linderson, și Alexandru Baboș, arhitect român, au scris o carte despre asta - «Mănăstirea veche de lemn a Putnei în arhitectura medievală românească» - și, cel puțin, studiul arată că dacă nu e de pe vremea lui Dragoș Vodă, este anterioară perioadei lui Ștefan cel Mare și e cu siguranță cea mai veche biserică de lemn călătoare din România și din Europa, care se află încă pe tălpile ei”. Lemnele vechi - aceleași care au fost datate dendrologic - prezintă semne de numerotare, folosite la desfacerea și mutarea bisericii. „Iată, aici, pe scândura asta, sunt trei găuri, pe care le regăsim și în partea ceastalaltă, ca să arate care e locul corect de îmbinare”, ne arăta preoteasa Erica Croitoru urmele lăsate de meșterii medievali. Și tot așa, prin tot locul. Din păcate, după știința mea, nici azi nu s-a purces la restaurarea acestui veritabil „hrisov în lemn” al istoriei noastre. Biserica lui Dragoș de la Putna - fie că o datăm ca monument din secolele XIV-XV, fie că acceptăm că, în urma adăugării absidei și a celorlalte modificări, nu mai e un „monument pur” și o datăm în secolul al XVIII-lea (când i se fac ultimele adăugiri) - merită să fie privită ca un bun de patrimoniu inestimabil. Pentru mine, bisericuța călătoare a Descălecătorului de Țară rămâne în amintire cu imaginea acelui dezgheț de primăvară, pe când preoteasa din Putna îmi arăta semnele lăsate în lemn, de meșteri, pentru a ști cum să reclădească lăcașul. Oare noi avem ochi pentru semnele viitorului?