de Valentin Țigău şi Simona Lazăr

În trapezele marilor mănăstiri aghiorâte (n.r. - de la Muntele Athos), din frescele pictate după erminiile știute de toți zugravii de biserici, Sfântul Onufrie stă mereu cu ochiul ațintit asupra meseanului, gata, parcă, să-l mustre dacă dă prea mare importanță hranei trupești și prea puțină celei spirituale: „Nu nu­mai cu pâine va trăi omul” (Matei, 4, 4).

E „spațiu spiritual” din vremea Sfântului Antonie cel Mare

Până și în trapeză - sufrageria mănăsti­rească, pe înțelesul tuturor - întâietate are rugăciunea și abia pe urmă vin bucatele. Despre rosturile trapezei și „ascultarea” trapezarului și a ajutoarelor lui vom scrie în cele ce urmează, amintindu-le așa cum le-am perceput, în pelerinajul la Muntele Sfânt, ca și prin alte locuri cu aceeași sacră încărcătură din ţară și din lume. Să înce­pem, deci, cu o simplă referință etimolo­gică - de folosință însă pentru a înțelege cele ce vor urma. „Trapeza” este un cuvânt cu origini grecești și înseamnă: „masă”. Ar putea fi... oricare masă din „blăni” de lemn, abia șlefuite, dacă nu ar fi căpătat, de la Sfântul Antonie cel Mare încoace - adică de pe vremea când se fixau primele rânduieli mănăstirești la Muntele Athos - o încărcătură sacră aparte. De la simpla masă de lemn în jurul căreia se adunau călugării, pentru a aduce mulțumiri Dom­nului și a mânca doar atât cât să capete puteri pentru lucrul lor (fie el, lucrul acesta, fizic - la construcția bisericilor sau la mun­cile câmpurilor, pentru a asigura bucatele supraviețuirii; sau spiritual, rugându-se fără încetare), trapeza a devenit o încăpere cu rol aparte în existența mănăstirii și în supraviețuirea trupească și duhovnicească a călugărilor. Îndeobște, această încăpere este în apropierea bucătăriei, a brutăriei, a cămărilor, a pivnițelor mănăstirii, astfel încât activitatea specifică să fie oarecum delimitată de cea care se desfășoară în biserică, paraclise și aghiazmatar. Ori în chilia de aspră retragere și rugăciune a monahilor și monahiilor.

„Ascultarea tăcerii”

„Rânduiala trapezei e în strânsă legă­tură cu rânduiala bucătăriilor”, îmi spunea călugărul Epifanios, cu ani în urmă, când l-am vizitat în chilia lui de la Mylopotamos, în mijlocul viilor athonite. Cel cunoscut drept „șeful bucătar al Muntelui Sfânt” (căci diri­guiește buna pregătire a marilor praznice de la Athos) și care a dat lumii prima și cea mai complexă carte de bucate a mă­năstirilor athonite, mi-a întărit cele spuse arătându-mi o inscripție aflată deasupra ușii bucătăriei: „Masa aceasta nu e doar pentru simțuri, ci și a duhului sfânt trebuie să fie. După mâncare, se vor rosti psalmi, iar după băutură se vor intona imnuri de slavă”. „Rostul trapezarului e și el scris aici. Noi, cei care am primit ascultare la bu­cătă­rie, gătim bucatele rugându-ne întruna, dar nu e de ajuns să ne rugăm noi. Ru­gă­ciune să facă și cei care mănâncă. Îna­inte, în timpul și după sfârșitul mesei. Sunt psalmi și imnuri, prin care fiecare să mulțu­mească lui Dumnezeu pentru grija Lui și pentru darurile ce I le-a făcut”. Tot de la Părintele Epifanios Mylopotamitul, în mica trapeză a chiliei cucerniciei sale, am aflat cum trebuie să se rânduiască lucrurile în trapezele cele mari, ale schiturilor și la­vre­lor din Muntele Sfânt. „Foarte rar se întâm­plă ca la prânz ori la cină în trapezele atho­nite să se afle numai viețuitorii mănăstirilor. Aproape întotdeauna aici sunt și pelerini - cel puțin 200 de credincioși se află, zilnic, în pelerinaj pe Munte -, iar ei trebuie să respecte cu strictețe toate regulile, aseme­nea călugărilor. Sunt ceasuri de zi și de noapte pentru rugăciuni și mai sunt aceste ceasuri ale meselor principale, prânzul și cina. De obicei, pelerinii știu ritualurile, dar dacă nu le cunosc, le sunt aduse la cunoș­tință de trapezarul-șef și de ajutoarele sale, care veghează asupra rânduielii me­sei și la păstrarea liniștii”. Despre liniș­tea aceasta vreau să spun acum câteva cuvin­te. Nu e specifică doar mănăstirilor orto­doxe. „Ascultarea tăcerii” am experimen­tat-o (și am respectat-o) și într-o mănăstire catolică, pe Insula St. Honorat, din Medi­te­rana, chiar în fața tumultuoasei stațiuni Cannes de pe Coasta de Azur. Pelerinii și călugării așezau masa, împărțeau bucatele și mâncau în tăcere. Un singur glas se auzea, cel al monahului care citea din Cartea Sfântă, pe toată durata servirii mesei.

În partea estică, se va aşeza masa starețului și a bătrânilor duhovnicești

În ceea ce privește felul în care se așa­ză la masă călugării, pelerinii, starețul mă­năstirii, și aici sunt norme de respectat. Mesele sunt lungi. Dacă o trapeză e mică, va fi una singură, centrală. Dacă e mai mare, vor fi două, față în față, iar la capă­tul estic se va așeza, pentru a închipui for­ma literei „U” masa ierarhului - a stare­țului, în acest caz. În unele cazuri, cum sunt marile lavre athonite, Mesele, lungi, sunt așezate pe mai multe rânduri. Un lu­cru rămâne cert: în partea estică, de cele mai multe ori într-o absidă, se va aşeza masa starețului și a bătrânilor duhovnicești ai așezământului monahal. În mănăstirile vechi, părinții, călugării, frații și pelerinii nu se așezau pe scaune, ci pe bănci lungi, și în felul acesta reproducând, încă o dată, desfășurarea mesenilor Cinei de Taină. Masa începe după rostirea rugăciunii de binecuvântare a bucatelor și a celor pre­zenți, continuă în liniște și se oprește în momentul în care starețul se ridică de la masă și rostește rugăciunea de încheiere a prânzului (sau a cinei). Uneori, semnul acesta e dat de un clopoțel care clinche­tește o singură dată (se obișnuia în unele mănăstiri, atunci când arhimandritul era foarte bătrân și se ridica foarte greu). Fap­tul că starețul se ridică, dând semnalul sfâr­șitului mesei, nu înseamnă că el va părăsi trapeza, ci e posibil să rămână până ce ultimul dintre comeseni a plecat din încăpere, purtând binecuvântarea sa. La Schitul Prodromu, printre călugării români, am trăit acest moment, în care Preacucer­nicul Petroniu, în ciuda vârstei sale înaintate și a faptului că era încovoiat de spate, a așteptat în ușa trapezei trecerea ultimului dintre meseni. Așa a înțeles el să cinsteas­că și pe Dumnezeu, și pe viețuitorii și oas­peții schitului.

Scenele din viața Mântuitorului și chipurile de sfinți veghează neștirbite

La Muntele Sfânt, pelerin aflându-mă (dar și jurnalist, aflat „cu treabă” prin acele locuri), am respectat, în rând cu ceilalți, „ascultarea tăcerii”, fie că a fost vorba despre trapeza Mănăstirii Vatopedu (unde printre ierarhii locului l-am regăsit pe părintele Daniel, fiul celebrilor actori ro­mâni Valeria Seciu și Octavian Cotescu), fie la Schitul Prodromu (unde viețuiesc că­lugării români) ori la chiliile ascunse în adân­cul statului monahal, unde viața curge în sfințenie și sărăcie. Am rostit doar rugăciunea dintru început, apoi am ascul­tat cu capul plecat cum curg cuvintele cu­lese din cartea cea sfântă, mâncând câte puțin din bucatele simple, sănătoase și gustoase, pregătite de călugări. Am tăcut, dar, uneori, smerenia pelerinului și curiozi­tatea jurnalistului parcă nu se împăcau întru totul. Și atunci, ridicând privirea de la mesele de marmură care se adânciseră pe locul unde, secole de-a rândul, călugării și-au așezat blidul cu fiertură de legume (ori cu pește și fructe de mare, la ceas de sărbătoare), priveam marile grinzi care susțineau plafonul trapezei, sau zăboveam cu privirea pe frescele care împodobeau sala de mese, după canonul erminiilor. Sce­nele din viața Mântuitorului și chipurile de sfinți vegheau neștirbite acolo, de secole. Iar scena Cinei celei de Taină, ne­lipsită din orice trapeză, te făcea să gân­dești - fie și pentru o fărâmă de timp - că masa aceea, a călugărilor și pelerinilor, e doar nesfârșita repetare a Cinei...

„Erminia lui Dionisie de Furna”

Aminteam de canoanele erminiilor. Ele spun nu doar ce și cum să pictezi, ci și unde să pictezi o scenă. Și este definitoriu pentru lumea monastică faptul că totul e prevăzut. Nu doar ordinea scenelor în bi­serică și în paraclis, ci și acolo, unde hra­na se transformă în rugăciune și unde o bucată de pâine înmuiată în zeama unei fierturi ar putea, la o adică, să-ți țină de foame o zi întreagă, pentru că înțelegi că nu mâncarea trupească e importantă, ci aceea a spiritului. Dintre scenele pe care zugravii de biserici (și trapeze) le aleg, să amintim: Judecata de Apoi, Arborele lui Iesei, Sfinții Ierarhi, Înmulțirea Pâinilor și a Peștilor, Pescuirea cea Minunată. În afa­ră de Sfântul Onufrie, pe care îl amin­team, Sfântul Nicolae este nelipsit din frescele trapezei, căci el ne reamintește că „Unul este Dumnezeu, Tatăl Cuvântului cel viu, ființa înțelepciunii și a puterii, și chipul Celui de-a pururea veșnic”. Unul dintre pictorii bisericești din vechime care a lăsat scris cum trebuie pictată această încăpere din sfintele mănăstiri a fost Dio­nisie de Furna, care, în erminia lui, zicea așa: „Când voiești să zugrăvești trapeza, întâi fă Cina cea de Taină, în bolta cea de deasupra trapezei mănăstirești; iar pe dinafara bolții, în părțile cele de pe laturi, fă Buna Vestire a Născătoarei de Dumne­zeu și jur împrejur aceste minuni ale lui Hristos: pe Hristos mâncând împreună cu vameșii, pe apostoli smulgând spice, pe Hristos binecuvântând cele cinci pâini, iubirea de străini a Martei, pe femeia care L-a uns pe Domnul cu mir, în casa lui Simon, pe Hristos în Emaus, frângând pâinea, pe Hristos mâncând după Înviere, pe Hristos la Marea Tiberiadei, și pilde, oricare le voiești, și minunile sfântu­lui mănăstirii, și căderea lui Lucifer din cer”.

Nu sunt o simplă structură rectangulară

Mă încumet să fac aici o descriere a trapezelor mănăstirești (de la Athos sau de oriunde altundeva), așa cum le-am aflat singur sau din poveștile altor pelerini. Iată, de exemplu, o particularitate a mă­năstirilor Dionisiu, Dochiariu și Xenofont este aceea că între biserică și trapeză (cele două lăcașuri în care Dumnezeu e slăvit în chip diferit - să ne amintim, măcar, că Iisus Hristos numea pâinea „trupul Său” și vinul „sângele Lui”) arhitectul de acum câteva veacuri a prevăzut un culoar de tai­nă, îngust cât să treacă un monah adâncit în rugăciune, un „portic” prin care se face legătura între cele două. Astfel, după Liturghie, călugării puteau să ajungă lesne la trapeză, iar după masă, din nou în biserică. Nu știm care va fi fost rostul inițial al acestei structuri. Poate doar să păzească monahii de intemperii, poate să-i apere de priviri profane ori și mai sim­plu, să le înlesnească grabnica întoarcere la lucrul lor cel mai de preț: rugăciunea. O altă structură specifică Muntelui Athos o constituie „spălătorul”. Era, de obicei, o chiu­vetă (o mică vană) din marmură, unde dintotdeauna călugării își spălau mâinile, înainte de a se așeza la masă. Înainte, pe când nu curgea apa la robinet, se aflau la dreapta spălătorului hârdaie cu apă „neîn­cepută”, curată, și căni de tablă ori de ce­ramică, din care își turnau unul altuia, pen­tru a-și curăța mâinile. Sufletul și-l cu­rățau prin rugăciune. Arhitectul care a con­struit trapezele mănăstirilor nu le-a ima­ginat de­cât arareori ca pe o simplă structură rec­tangulară. De cele mai multe ori, ele sea­mănă cu o biserică (având una sau trei abside), având astfel un aer du­hovnicesc mai puternic. Câteodată sunt lipite de biserică sau „legate” de ea printr-un portic, așa cum spuneam mai înainte. Trapezele sunt pictate cu fresce, uneori au chiar un altar, cu iconostas și icoane de rugăciune, sfeșnice cu lumânări și o can­delă care arde în permanență. Anumite slujbe se obiș­nuiesc a se ține chiar în tra­peză - și nu în biserică - între aceste ri­tualuri reli­gioase rânduite aici aflându-se și cea a sfințirii artosului - pâinea bine­cu­vântată seara, după cină, în ajunul marilor sărbă­tori, care e folosită la împărtășanie.

Sfinții pictați în fresce nu doar veghează la buna rânduială a prânzului ori a cinei, ci și îi povățuiesc pe cei din jurul mesei. „Nu te amăgi, călugăre, cu săturarea pântecelui, căci supunerea împreună cu înfrânarea îi subjugă pe diavoli“, atenționează Sf. Antonie cel Mare

„Trapeza care tace deplin și grăiește slava, și cu singură îndestulare se află, aduce laudă sfinților îngeri“, descrie locul în care te afli Sfântul din frescă, în vreme ce unul dintre monahi, „citețul“, rostește clar pildele din „Cuvintele de folos ale Părinților duhovnicești“