de Simona Lazăr şi Sorin Dumitrescu
În satul românesc de odinioară, se spunea că pâinea este trupul lui Dumnezeu și că ea este sfântă prin ea însăși, pentru că subsumează o serie de informații și de gesturi. De exemplu, țăranul român crede că pe fiecare bob de grâu este încrustat chipul lui Dumnezeu. Țăranca, atunci când începe să frământe aluatul, când îl lasă la dospit, când pune pâinea în cuptor, face de fiecare dată semnul crucii asupra lucrului ei. Astăzi vom atinge - cu smerenia cuvenită - aceste teme, într-un dialog cu părintele Maxim Vlad (medalion), asistent univ. la Universitatea „Ovidius” Constanța, Facultatea de Teologie Ortodoxă.
„Are un rol unic în folclorul, mitologia şi chiar istoria noastră”
- Preacucernice părinte profesor, la români - ca pretutindeni în lumea creștină - masa începe cu rugăciunea în care este invocată pâinea cea de toate zilele... Aș vrea să vorbim despre pâine și sacralitate, în mentalul colectiv românesc.
- Singurul aliment menţionat în Rugăciunea Domnească „Tatăl Nostru” - cea mai importantă rugăciune din cultul creştin - este pâinea, aliment care are o deosebită importanţă şi pentru fiii poporului român. Pâinea şi vinul, grâul şi vița-de-vie apar în ceremonialul funerar românesc atât dinainte de creștinism, cât mai ales în cel creștin. În creștinism, aceste două elemente au o semnificație deosebită. Mâncând pâinea și bând vinul transformate, în timpul Sfintei Liturghii, în Trupul și Sângele lui Hristos, creștinul se unește cu Acesta, făcând să crească și să se consolideze, în același timp, relațiile de comuniune dintre membrii Bisericii ca trup al lui Hristos: „Căci o pâine și un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Cor. 10, 17). Mâncând din trupul lui Hristos și bând sângele Lui, creștinul se hrănește în mod real cu Iisus Hristos Domnul, pregustând încă de aici, din această lume, prin El, gustul și plinătatea vieții din Împărăția Cerurilor. Învățătura ortodoxă ne spune că au fost alese aceste două alimente de bază ale omului, pâinea și vinul, ca „produse specifice ale priceperii omenești în materie de hrană”. Părintele Dumitru Stăniloae însă explică alegerea pâinii prin aceea că pâinea adusă la altar se va schimba în Trupul lui Hristos, semnificând viața credincioșilor oferită ca dar lui Hristos, Care se va oferi la rândul său, ca dar deplin, acestora. Pâinea și vinul sunt elemente şi alimente de bază care întrețin viața umană. Pâinea înseamnă corpul viu al omului, iar vinul sângele acestuia. Nu doar că suntem probabil poporul care consumă cea mai multă pâine din Europa (păstrând proporţiile, evident), dar pâinea are un rol unic în folclorul, mitologia şi chiar istoria noastră.
- Înainte de a fi pâinea, a fost bobul de grâu... același în care românul de odinioară vedea chipul lui Hristos...
- În nenumărate colinde care au străbătut veacurile, Iisus Hristos apare ca având caracter de „divinitate a fertilităţii câmpului”, iar grâul - ca o ipostază a trupului Domnului. De altfel, în Țara Oltului există credința că „în bobul de grâu se vede chipul Domnului Hristos”. Din făina de grâu și apă se face aluatul, „arhetip al genezei şi materie sacră” din care se prepară pâinea și colacul. Aluatul din grâu ne duce cu gândul la „aluatul” din apă și lut, pe care, la începutul timpului, Dumnezeu l-a modelat pentru a face omul și l-a însuflețit suflând viață asupra lui. Este ușor, deci, de asemănat pâinea cu viața omului și cu „ciclul vegetal al grâului, deschis de sămânța semănată și închis de sămânța recoltată” cu „lacunara formulă a vieții omului: nașterea, căsătoria și moartea”. În ce- remonialul funerar grâul apare sub forma colivei peste care preotul toarnă vin în timpul rugăciunilor, precum și sub forma colacilor care se împart pe tot parcursul evenimentului, „de sufletul mortului”.
„Așezată pe masă, cere o atitudine de respect și de pietate”
- Există o importantă încărcătură simbolică în grâu, în aluat, în pâine. Multe dintre simboluri aparțin, firesc, spațiului creștin şi ne sunt relevate prin cele mai simple gesturi...
- Să nu uităm nici comportamentul de odinioară al românilor din comunităţile rurale în faţa pâinii proaspete puse pe masă: cel mai în vârstă membru al familiei, sau în lipsa sa, mama copiilor face semnul crucii deasupra pâinii după care abia apoi o frânge şi o împarte. În ceremonialurile româneşti, pâinea este asociată cu sarea. În credinţele noastre străvechi, pâinea avea atributul unei fiinţe vii, fiind uneori chiar întruchiparea lui Dumnezeu. Împreună cu sarea, pâinea este lipsită de orice conotaţie negativă. Ea era aşezată pe masă la loc de cinste, învelită cu ştergar alb şi curat, pusă deseori lângă icoane, având rol apotropaic şi personificând bunăstarea familiei. Pâinea cerea din partea românilor o atitudine de respect şi de pietate. Pâinea nu se arunca, nu se uita pe undeva, nu se călca în picioare şi nu se înjura, deoarece se considera că ar fi un mare păcat. În timpul mesei nu se dădea bucăţica de pâine la vreun câine, pentru că se credea că acest gest cheamă sărăcia pe uşă. Dacă de la gură îţi cădeau firimituri de pâine, era un semn prevestitor de nenorociri.
- Știu, din satul copilăriei, că nu în orice zi și nu de oricine se cocea pâinea care se aducea la biserică, spre a fi sfințită - sub formă de artos, prescură...
- Pâinea se cocea doar în anumite zile ale săptămânii, considerate faste acestui act. Ea putea fi plămădită şi pusă la cuptor doar de o femeie „curată” (adică de o femeie care în accepţiunea populară nu era în perioada menstruaţiei, nu era lăuză sau nu era imediat după un act sexual). Pâinea se punea în cuptor în deplină linişte, folosindu-se de obicei mâna dreaptă. În acel moment nu trebuia să existe ceartă sau tensiuni în casă, iar vizitele străinilor nu erau bine văzute. Întotdeauna numărul pâinilor trebuia să fie cu soţ, iar după ce se scoteau toate pâinile din cuptor, ţărăncile aruncau în cuptor câteva paie, o bucată de lemn sau un cărbune, crezând că astfel se face cărare în Rai.